Capul lui Baconschi

Semn al profundei degringolade a puterii, într-o singură zi s-au produs trei evenimente care ilustrează tactica de retragere din “teritoriul inamic”: guvernul a semnat o înțelegere cu revoluționarii zurbagii, care în schimbul reacordării unor drepturi tăiate au huiduit de la balcoanele Parlamentului reprezentanții puterii, la ședința extraordinară, ministrul Borbely a făcut pasul înapoi, anunțând că imbecila prevedere din Legea Taxei de Poluare referitoare la creșterea aiuritoare a costului înmatriculării unei mașini vechi se amână până la anul; și – finit coronat opus – a căzut și un cap! Nu cel pe care-l cerea lumea în Piață ca pe vremea lui Lăpușneanu (adică al lui Lăpușneanu însuși) nici cel al vornicului Moțoc-Boc, ci acela al unui figurant din Guvern, care până acum nu s-a ilustrat decât prin osanalele aduse Elenei Udrea și prin lansarea ideii de vot prin corespondență, bazată pe un precedent ce se dovedește deja depășit (acela că diaspora ar vota, automat, cu puterea). Ei bine, această din urmă ispravă s-a dovedit a fi și cea mai gogonată: neîndurându-se să arunce “leilor” din piață o pradă mai prețioasă, Boc a sacrificat pe unul dintre cei pe care președintele îi băgase cu forța pe gât, în dauna unor autentice vedete, cu pedigri, ale Partidului Democrat: pe cântărețul în struna prezidențială Baconschi, artizanul miraculosului scrutin parizian, în care au ieșit mai multe voturi (pentru cine trebuia) de la mai puțini votanți. Culmea bezmeticeniei este că Baconschi n-a fost dat afară pentru vreo eroare flagrantă săvârșită în executarea mandatului, ci pentru o opinie publicată pe blogul său din dorința de a fi pe placul stăpânilor. Și nu imediat ce jignirea maselor s-a produs, ci după o săptămână. Și nu după tipicul clasic: chemat, înștiințat, licențiat – ci tocmai în cursul unei misiuni internaționale, la Bruxelles. Bașca – prin telefon sau SMS. Această operațiune urma, probabil, să încununeze noua politică de aplecare spre dialog cu societatea civilă și cu poporul în general. Dar, nu numai că licențirea lui Baconschi a lăsat indiferentă pe toată lumea (cu excepția lui însuși, care a bocit în direct, la televiziune, o zi întreagă pe această temă) dar a stârnit reacții negative în tabăra pedelistă, care realiza că, în felul acesta, pierde o altă poziție în structura de putere în favoarea intrușilor de la UNPR. Și asta pentru simplul motiv că nu se vedea, în ograda proprie, nimic mai răsărit, apt pentru o asemenea funcție. Theodor Baconschi își încheie misia ministerială fără glorie și fără regrete. El va rămâne, probabil, în anale, ca cel mai slab ministru de Externe, mai slab chiar și decât Mihai Ungureanu, un alt preș pe care și-a șters picioarele de colbul extern președintele Băsescu. După doi ani și un pic, ex-ministrul nu poate bifa în dreptul numelui său nici o performanță. Ba, pe perioada mandatului său, rolul României în plan internațional s-a diminuat până la niveluri nemaiatinse în ultimul secol. Mai activ decât pe plan extern a fost încă ministrul pe plan intern, cu felurite încercări de a se insera în organigrama partidului, prin inițierea de fundațiii creștine, fantomatice, și prin preluarea unor misiuni de dialog, eșuate din start. Lamentările sale din fatidica zi de Luni, 23 au avut ca numitor comun speranța că nu va fi aruncat de tot peste bord și că, în calitate de vicepreședinte al partidului, își va menține un rol important în nomenclatură. Greu de crezut, în situația în care misiunea sa principală – aducerea de voturi din diasporă – eșuează sub presiunea protestului crescând de prin locurile în care acum trei ani se vota cu… “Jos Băsescu”!