Candidatul - surpriză: MRU

Personal, n-aș prea agrea ideea unei culpe în faptul că un student eminent a fost remarcat și promovat în stucturile organizaționale ale vremii. Mi se pare logic chiar, pentru că sunt convins că eșaloanele superioare ale fostului partid comunist n-au fost populate doar de indivizi lipsiți de calități personale, compensate doar de slugărnicie și oportunism. Și nici oportunismul nu mi se pare, la urma urmei, o trăsătură sută la sută negativă: specularea șansei face parte din regula oricărui tip de competiție. Când a devenit, spectaculos e drept, secretar de stat în guvernul Ciorbea, la Ministerul de Externe, Mihai Răzvan Ungureanu nu avea un record personal la fel de spectaculos, cu excepția celui din perioada utecistă. Avea însă o mare dorință de a promova și era înzestrat cu calități ajutătoare. S-a bucurat și de sprijinul miniștrilor care s-au perindat, în perioada Convenției Democratice - Severin, Pleșu și Roman - la cârma Externelor și, dacă n-ar fi fost eșecul remarcabil al acestei guvernări - soldat printr-o masivă sancțiune electorală - poate că și cariera lui Mihai Răzvan Ungureanu a fi căpătat încă de a-tunci o altă traiectorie. Însă, cum se întâmplă, orice rău poate fi spre bine. Plasarea sa la SECI, la Viena, cu sprijinul direct al amicului Bodo Hombach, l-a ținut într-un con de umbră, dar l-a și protejat, prin lipsa expunerii mediatice. Așa încât atunci când s-a format Guvernul Tăriceanu, opțiunea pentru el, ca ministru de Externe, a apărut aproape ca una firească. Mai puțin firească a fost însă condiția în care l-a plasat evoluția relațiilor dintre președinte și premier. Aflat la mijloc, între ciondănelile și răfuielile dintre cei doi foști aliați, Ungu-reanu a fost nevoit să danseze pe sârma subțire a compromisului, ceea ce n-a putut duce la altceva decât la o cădere spectaculoasă, fără plasă. Incidentul românilor arestați prin Irak a produs o veritabilă criză internă, rezolvată doar prin demisia - atent negociată - a ministrului și prin întoarcerea sa la primitoarea Vienă, unde îl aștepta, de fapt, familia. Că până și Tăriceanu avea să-l regrete, în perioada prestației dezastruoase a unui alt tânăr liberal, incomparabil mai puțin pregătit pentru această funcție decât Ungureanu (e vorba despre Cioroianu), e altă poveste. Cert este că Băsescu a avut un bun prilej de revanșă atunci când funcția de director al SIE s-a vacantat prin demisia fostului său consilier și când propunerea ca Ungureanu să-i ia locul a reprezentat un fel de sulă în coasta premierului. Tăriceanu n-a prea avut loc de întors, fiind vorba și de un liberal de-al său și a înghițit, cu noduri, gălușca. De când e șef peste spioni, Ungureanu s-a comportat, în linii mari, în nota atribuțiilor de serviciu. A mai spart câteodată tăcerea cu declarații mai puțin diplomatice, dar care n-au mai făcut vâlva de altădată. Acum se află iar în colimatorul presei prin zvonurile de pe „surse” cum că Băsescu l-a pregătit pentru o nouă lovitură: propunerea sa ca viitor premier, într-un scenariu care implică repetarea clacării tradiționale a lui Stolojan. Cât e simplu scenariu și cât realitate, vom afla mai curând decât se crede…