Când scaunul de sub fund nu e şi la cap

Două cazuri, aceeaşi mentalitate. Românul, odată ajuns într-o funcţie, fie că a avut, fie că nu vreun merit pentru asta, o consideră un dat pentru vecie şi nu concepe să fie lipsit de aceasta fără acceptul său.  Abia când se vede în pericol de a rămâne fără atributul statutului său începe să dezvolte strategii prin care încearcă din toate puterile să evite pierderea blazonului.

Primul este dl Alexandrescu. Ministrul Culturii. Nimic – în afară de preferinţa lui Cioloş – nu-l recomanda pentru o astfel de funcţie. Poate doar faptul că este nepotul lui Tudor Vianu, dar cine mai ştie astăzi cine a fost Tudor Vianu? S-a aşezat cu aplombul de fost ambasador (în Luxemburg!) în jilţul de ministru şi s-a pus pe reformat Cultura. Deşi nu asta scria în fişa postului din ministru tehnocrat, de tranziţie. Ci faptul că ar fi trebuit să vegheze preţ de un an ca lucrurile în cultură să nu meargă mai rău. Reformele sunt apanajul guvernelor politice, care au în spate forţa parlamentară de a-şi impune politicile. Prin pretenţiile sale, Alexandrescu n-a făcut decât să stârnească o serie de scandaluri şi să stimuleze insubordonarea prin lipsă de autoritate. A scos din buzunar nişte bani pentru „Cuminţenia Pământului”, dar nu a rezolvat problema. Măsura incompetenţei a dat-o în administrarea conflictului de la Operă când, aşa cum bine spunea preşedintele a făcut toate erorile posibile. Comportamentul său bizar de după ce Cioloş i-a solicitat demisia vădeşte din plin faptul că orgoliul i-a întunecat brusc raţiunea. Mai întâi a acceptat, apoi s-a răzgândit şi şi-a amânat demisia, după care a cerut ajutorul amicilor de la GDS şi a refuzat să părăsească scaunul. Cioloş nu s-a lăsat impresionat şi l-a schimbat. Ministrul reintră în viaţa civilă cu imaginea complet şifonată de aceste tribulaţii jenante.

Al doilea caz este cel al lui Valeriu Zgonea. Băiat simpatic, de la ţară, care a progresat şi prosperat pe baza diverselor protecţii. Hotărâtoarea a fost aceea a lui Ponta care a dorit să se înconjoare de persoane care îi datorau totul. L-a împins aproape cu forţa în scaunul de preşedinte al Camerei Deputaţilor, pe care au stat politicienii de calibrul lui Năstase sau Valer Dorneanu, unde în mod normal n-ar fi avut ce să caute. Tot Ponta l-a promovat şi pe linie de partid, iar Dragnea a dorit să-l preia în garda sa pretoriană făcându-l preşedinte executiv. E drept, unul fără nici un fel de atribuţii. De la înălţimea acestor demnităţi, fostul sculer-matriţer a început să creadă că are el însuşi un merit pentru ceea ce a devenit şi a început să dea din coate, amuşinând potul cel mare. Prima manifestare de „independenţă” a fost interviul pentru presa străină în care evoca situaţia partidului, cu un preşedinte condamnat şi un premier inculpat. Cei din jur s-au făcut că nu pricep aluzia. Zgonea însă îşi urmărea ţinta: la momentul pronunţării definitive a condamnării lui Dragnea a simţit că e momentul să facă marele pas. N-a găsit însă nici un fel de susţinere şi atunci, ofuscat, a declarat război satului: a anunţat că-şi dă demisia şi a avertizat că partidul se află pe marginea prăpastiei! Atitudinea sa a generat o reacţie aproape instantanee, excluderea sa intervenind în unanimitate. Între a câştiga marele pot şi a rămâne fără nimic, s-a agăţat de scaunul de şef al Camerei, invocând tertipul că, exclus fiind, devine neafiliat şi, deci, grupul parlamentar nu-l mai poate schimba. Zilele lui Zgonea în actuala funcţie sunt însă numărate, iar cariera sa politică epuizată. De incapacitatea de a judeca la rece o situaţie şi o conjunctură...