CÂND ROMÂNIA A DESCHIS POARTA LIBERTĂŢII PENTRU POLONIA

Prof. dr. Liviu Pandele
Expert Editor rubrica Geopolitica şi Intelligence Economic Membru UZPR (Corespondenţă din Varşovia)

Sunt momente în istoria unui popor în care nu mai vorbesc tratatele, nu mai vorbesc discursurile şi nu mai vorbesc armele. Vorbesc oamenii.
Oameni fără statui. Fără uniforme purtate în lumina defilărilor. Fără numele lor gravate pe monumente. Oameni care au lucrat în tăcere, au transmis informaţii, au deschis drumuri, au protejat documente, au ascuns identităţi şi au înfruntat primejdia fără să ştie dacă, vreodată, cineva le va afla numele.
Lor — „luptătorilor” nevăzuţi ai Biroului 2 român şi ai Serviciilor Militare Poloneze — li se cuvine astăzi un omagiu.
Pentru că prietenia româno-polonă nu s-a clădit numai în cancelarii. Ea s-a clădit şi în încăperi întunecate, în trenuri care plecau noaptea, în documente purtate sub haine, în întâlniri conspirative şi în mesaje care puteau însemna viaţă sau moarte.
În 1921, România şi Polonia au pus pe hârtie o alianţă militară. Dar hârtia avea să fie încercată de cea mai cumplită furtună a secolului XX.

„Miracolul de la Vistula”
În august 1920, Polonia îşi apăra existenţa în faţa Armatei Roşii. Victoria poloneză de la Varşovia, „Miracolul de la Vistula”, a intrat în istorie. Iar România privea către Polonia nu ca spre un stat îndepărtat, ci ca spre un aliat, un vecin de destin, un popor care, asemenea românilor, ştia ce înseamnă să lupţi pentru libertate.
Apoi a venit anul 1939. Germania a lovit Polonia dinspre vest. Uniunea Sovietică a atacat-o dinspre est. Două imperii totalitare au strivit între ele un popor.
Şi atunci, în timp ce Europa privea îngrozită, România a devenit o poartă. Prin România au trecut refugiaţi polonezi. Militari. Diplomaţi. Oameni care îşi pierduseră ţara, dar nu şi speranţa. A trecut şi aurul Poloniei.
Tezaurul polonez a ajuns pe teritoriul românesc şi a fost protejat şi transportat mai departe, pentru ca statul polonez să-şi poată păstra mijloacele necesare continuării luptei. Nu era doar aur. Era o parte din însăşi supravieţuirea unui stat.
Dar mai important decât aurul erau oamenii.

România, poarta de salvare
În România au ajuns membri ai conducerii poloneze, inclusiv preşedintele Ignacy Mościcki şi mareşalul Edward Rydz-Śmigły. Situaţia lor a devenit extrem de delicată. Germania exercita presiuni pentru ca liderii polonezi să nu poată continua să acţioneze şi să nu poată părăsi România.
România era prinsă într-un cleşte.
La graniţe se apropia războiul.
La Berlin se exercitau presiuni.
La Moscova se hotăra soarta Europei de Est.
Şi totuşi, Bucureştiul nu i-a predat germanilor.
Aici începe adevărata poveste a oamenilor din umbră.
Pentru că războiul nu se poartă numai pe front. Uneori, o victorie se obţine printr-un document care nu ajunge la destinaţie, printr-o informaţie transmisă la timp, printr-un paşaport, printr-un tren, printr-o frontieră trecută la momentul potrivit.
Acolo trebuie căutaţi acei ofiţeri români şi polonezi ai informaţiilor militare care au lucrat în tăcere.

Biroul 2 şi Serviciile Militare Poloneze
Biroul 2 — structura românească de informaţii a armatei — şi serviciile militare poloneze reprezentau o lume în care patriotismul nu avea nevoie de aplauze. Munca lor însemna să ştie înaintea celuilalt, să înţeleagă intenţiile adversarului, să protejeze oameni şi informaţii şi să păstreze deschise căile de comunicare dintre aliaţi.
Nu trebuie să inventăm nume şi operaţiuni pentru a le recunoaşte meritele.
Este suficient să privim rezultatul.
Polonezii au continuat lupta.
O parte dintre militarii şi oamenii statului polonez au reuşit să ajungă în Occident.
Aurul a fost salvat.
Legăturile militare şi informative nu au dispărut.
Iar România, în ciuda presiunilor uriaşe exercitate asupra ei, nu a devenit instrumentul prin care Germania să-şi captureze aliaţii polonezi refugiaţi pe teritoriul său.
Aceasta este o pagină care trebuie spusă cu respect, dar şi cu responsabilitate istorică.

15 august – două popoare, două armate, o singură lecţie
Şi poate că nimic nu exprimă mai frumos această memorie decât ziua de 15 august.
Pentru România, este ziua în care Marea şi Marina Română devin centrul unei sărbători a uniformei, a sacrificiului şi a datoriei.
Pentru Polonia, 15 august este Ziua Forţelor Armate — ziua în care este comemorată marea victorie de la Varşovia din 1920:  Două popoare, Două armate, Două istorii militare, O singură lecţie: libertatea se apără şi pentru tine, şi pentru cel care luptă alături de tine.
De aceea, atunci când astăzi soldaţii români şi polonezi stau umăr lângă umăr, când cele două armate se instruiesc împreună şi când România şi Polonia se privesc ca aliaţi strategici, nu trebuie să vedem doar prezentul.
Trebuie să vedem şi trecutul.

Cei care au lucrat în întuneric
Trebuie să-i vedem pe cei care au trecut frontiera în 1939.
Pe cei care au escortat trenuri.
Pe cei care au păzit lăzi.
Pe cei care au transmis mesaje.
Pe cei care au falsificat poate o rută, au schimbat o identitate sau au întârziat un ordin.
Pe cei care au ştiut şi au tăcut.
Pe cei care au lucrat în întuneric pentru ca alţii să poată vedea lumina.
Aceştia sunt adevăraţii „luptători nevăzuţi”.
Şi poate că acesta este cel mai frumos omagiu pe care li-l putem aduce:
să nu-i uităm.
Şi peste câteva zile, de 15 august, când România îşi cinsteşte marinarii şi când Polonia îşi cinsteşte armata, să ne plecăm fruntea în faţa celor care au apărat libertatea cu arma în mână, dar şi în faţa celor care au apărat-o cu o informaţie, cu un document, cu o tăcere, cu un gest de curaj.
Pentru că istoria marilor bătălii este cunoscută.
Istoria oamenilor care au făcut posibilă supravieţuirea este adesea ascunsă.
Iar între România şi Polonia există o asemenea istorie.
O istorie scrisă cu sânge.
Cu aur.
Cu lacrimi.
Cu uniforme.
Dar mai ales cu loialitate.

O poartă deschisă către libertate
În 1939, România nu a putut opri invazia Poloniei.
Nu a putut învinge Germania.
Nu a putut opri Uniunea Sovietică.
Dar a putut face ceva extraordinar de omenesc: a deschis o poartă.
Şi prin acea poartă au trecut oameni care încă mai sperau.
Astăzi, peste decenii, drapelele României şi Poloniei flutură din nou împreună. Iar dacă am putea auzi glasurile celor care au lucrat atunci în tăcere, poate ne-ar spune un singur lucru: „Nu pentru glorie am făcut-o. Am făcut-o pentru că eraţi aliaţii noştri. Şi pentru că, atunci când un prieten este în primejdie, nu-l abandonezi.”
Acesta este adevăratul sens al fraternităţii româno-polone. Şi aceasta este moştenirea pe care o lăsăm generaţiilor viitoare.
România şi Polonia — două popoare care au învăţat, în cele mai întunecate vremuri, că uneori cea mai puternică armă a unui aliat este să nu-şi trădeze prietenul.