Când a fost cel mai greu de trăit în România

România a trecut de-a lungul a nouă decenii şi jumătate prin trei mari dezastre economice care au lăsat urmări în societate până astăzi. Acestea mari crize au fost marcate de somaj, sărăcie, foamete şi lipsă de perspectivă. Cea mai afectată a fost populaţia de rând.
 
Peste 300.000 de şomeri şi sinucideri pe bandă rulantă
Cel mai mare dezastru economic din istoria României a avut loc în perioada interbelică. La începutul anilor 30, România se cufundase într-o criză profundă, cu o populaţie de rând ajunsă la limita supravieţuirii. Dezastrul s-a propagat din Statele Unite ale Americii. După Primul Război Mondial au urmat, în America, „the roaring 20's”, o prosperitate fără precedent în care s-au cuibărit însă germenii dezastrului. Bancherii şi industriaşii au devenit modele de urmat, industria înflorise, oamenii se îmbogăţeau iar producţia crescuse peste măsură, însă, fără acoperire pe piaţa reală. Oferta devenise cu mult mai mare decât cererea. Visul american era alimentat şi de jocul la bursă. Oamenii se împrumutau la bănci pentru a putea intra în joc cu gândul de a se îmbogăţi. Au apărut  aşa numitele „bulele speculative”, ilegalităţile, iar valoarea împrumuturilor a depăşit cu mult valoarea câştigurilor. Şi a venit „joia neagră”.
Adică data de 24 octombrie 1929. La New York, pe Wall Street, centrul speculaţiilor bursiere, totul s-a prăbuşit. Cu o zi înainte au fost vândute haotic peste 2.6 milioane de acţiuni. Brokerii din bula speculativă au dat peste 120 de milioane de dolari unor investitori străini care au părăsit ţara. Toată lumea vindea. Nimeni nu cumpăra. Echilibrul bursei s-a prăbuşit. Prăbuşirea a durat constant timp de două săptămâni. Implicaţiile au fost devastatoare. Sute de mii de oameni au sărăcit instant. Au ajuns efectiv în stradă şi la cantina săracilor. Unda de şoc a lovit prima dată Europa şi mai apoi întreaga lume. Începuse Marea Criză Economică. România, aflată la capătul Europei Centrale a fost lovită de criză în 1930. Devenită „România Mare„ după Primul Război Mondial, cu un teritoriu şi o populaţie mult crescută, ţara noastră era un stat fragil. Mai bine de 78% din populaţie era formată din ţărani. Industria ca şi urbanizarea erau încă în dezvoltare. Marea împroprietărire din anii 20 nu a făcut decât să complice lucrurile. A fost fărâmiţată marea proprietate funciară a moşierilor, mult productivă şi deja dotată cu tehnologie de ultimă oră, pentru acele vremuri, în multe zone ale ţării. Ţăranii s-au trezit cu loturi mici pe care nu le puteau lucra eficient şi nici nu puteau scoate producţii performante. Pentru a prospera s-au împrumutat masiv la bănci.
„Agricultura nu se mai face azi numai cu oasele. Trebuie să ne grăbim şi noi ca să nu ne dea cumpăna lumii peste cap. Credit, organizare şi educaţie sunt Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh al agriculturii române“, preciza Ion Mihalache, ministrul Agriculturii la acea vreme, în manifestul „O Scrisoare către plugari”. Ţăranii, însă, în mare parte fără şcoală, s-au împrumutat, dar nu ştiau să facă agricultură modernă, pentru standardele vremii. În aceste condiţii o parte s-au trezit falimentari. Doar la oraşe exista o putere reală de cumpărare şi posibilitate de afaceri, fie prin lucrul cu statul, de multe cu dedicaţie şi fraudulos, fie prin industrializare, deschidere de bănci sau diferite profesii bănoase. În 1929 dar şi în 1930, pentru agricultorii români a fost un an foarte bun. Părea că ţăranilor le-a pus Dumnezeu mâna în cap. Din cauza prăbuşirii bursei din New York, preţurile au scăzut însă dramatic. În plus, grâul american, procesat mai rapid prin metode mai moderne era mai ieftin, şi implicit preferat pe pieţele europene. Preţul chintalului de grâu nu mai acoperea nici măcar cheltuielile iar preţurile la produsele agricole au scăzut cu 70%.
A fost un dezastru total. În România, moşierii au ajuns faliţi, iar ţăranii nici nu mai aveau ce mânca. Cei din urmă au rămas şi cu datorii în bancă şi fără bani. În curând aveau să rămână şi fără pământ. Impactul social al crizei a fost cumplit în România. În anul 1932 peste 2.5 milioane de agricultori aveau datorii neachitate, la bănci, în valoare de 52 de miliarde de lei. La grâu şi petrol, exporturile româneşti au scăzut cu mai mult de jumătate. Au venit prăbuşiri în lanţ.
Între 1930 şi 1933 peste 500 de fabrici s-au închis iar peste 300.000 de români au fost concediaţi. Producţia industrială a scăzut cu peste 28.4 miliarde lei. Patronii falimentaţi dar şi angajaţii rămaşi fără loc de muncă se sinucideau pe capete. „România numără foarte mulţi şomeri, dar nu s-a gândit nimeni până acum să încerce o statistică. Ne putem face totuşi o idee destul de documentată trecând prin faţa Azilului de noapte, prin piaţa Halelor Centrale sau prin grădinile publice.Sunt colţuri din Cişmigiu, care par animate de cadavre automate; sediul şomerilor, locul lor de întâlnire şi consolare reciprocă, în aşteptarea timpurilor mai bune. Se găsesc printre ei oameni care au fost până mai ieri funcţionari cu oarecare vază, lucrători care îşi cunosc bine meseria, absolvenţi ai diverselor şcoli de specialitate, în sfârşit, oameni capabili să muncească şi să producă, dar cărora nu li se oferă posibilitatea”, se arată în revista „Realitatea ilustrată” din 1930.

Înfometarea sistematică a populaţiei în anii 80
Deşi comunismul reprezintă pentru o parte a românilor o perioadă prosperă din istoria României, în realitate a fost marcată de o criză profundă, mai ales din punct de vedere social, în anii 80. Au fost cei mai grei ani ai comunismului românesc şi una dintre cele mai întunecate perioade, din punct de vedere economic şi social, din istoria recentă a României. Evident, pentru populaţia de rând, nu şi pentru liderii partidului sau a celor care aveau contacte la nivelul partidului.
Ceauşescu a fost nevoit să împrumute de la FMI şi BIRD pentru a acoperi pierderile uzinelor dar şi nevoia acestora de energie continuă, energie pe care România era incapabilă să o producă. „În ansamblu, România devenea tot mai dependentă de materiile prime sovietice şi tot mai expusă criticilor URSS pentru apelul la credite. În 1982, Ceauşescu a cerut şi curent electric suplimentar. Partea sovietică a răspuns că nu poate livra nici cantităţile convenite anterior decât pe timpul nopţii, sâmbăta şi duminica.(....) Pentru cele 5 milioane de tone de ţiţei sovietic, Ceauşescu s-a angajat să plătească jumătate în dolari, jumătate în produse. Era criticat acum şi pentru soluţia construcţiei primei centrale atomoelectrice în parteneriat cu Canada, cu mari cheltuieli de valută. «Câtă anume? Numai dvs ştiţi!» i-a reproşat Gromîko. «Nu am cheltuit aproape nimic!», a minţit Ceauşescu”, preciza Lavinia Betea în „Ceauşescu şi epoca sa”.
În 1982, România avea o datorie externă de 11 miliarde de dolari. Ceauşescu a luat o decizie halucinantă: a plătit, odată, toată datoria externă a României. Totul pe spinarea populaţiei. În schimbul energiei necesare şi a materiilor prime de la ruşi, Ceauşescu dădea mâncarea de care avea nevoie poporul român. Ba chiar, a stabilit şi un plan de alimentaţie „sănătoasă” cu mai puţine calorii. Pentru achitarea datoriei externe, dar şi pentru a face rost de noi exporturi, Ceauşescu a dat ordin de raţionalizare a produselor alimentare. „Reieşea că în condiţiile bioclimatice ale României, un adult are nevoie de un consum zilnic de 2800 de calorii. Statisticile alcătuite după raportări fictive ale realizărilor de plan arătau că românul mânca prea mult, depăşind 3300 de calorii zilnic.(...) Bomboana pe colivă a pus-o, în vara lui 1984, intrarea în vigoare a «Programului de alimentare ştiinţifică a populaţiei», adoptat de MAN. Trataţi ca animalele furajate după plan, românii s-au simţit mai umiliţi ca oricând”, preciza Lavinia Betea, în lucrarea menţionată.
A început penuria de produse alimentare din magazine. Oamenii mâncau pe cartelă şi stăteau la cozi interminabile. Totul era o luptă pentru supravieţuire şi o bişniţă generalizată, prin pile şi relații. „De la o vreme, de mai bine de un an, cozile formate din cetăţeni de diferite vârste sunt permanente. Uneori, încep să se formeze de la două noaptea. Cozi la carne, la făină, la ouă, la lapte, la mezeluri, la unt, la cartofi, la fructe, la săpun, la detergenţi”, arăta Mioara Anton în „Cultura penuriei în anii 80 : Programul de alimentaţie ştiinţifică a populaţiei”.

Deceniul pierdut
După Revoluţia din decembrie 1989, România intra într-o nouă etapă extrem de dificilă. Era dificilă mai ales prin prisma faptului că venea după restricţiile din anii 80 dar şi pe fondul unei speranţe într-o viaţă mai bună, care din punct de vedere economic nu s-a îndeplinit, cel puţin pentru o bună parte a populaţiei. Anii 90 au fost categorisiţi în literatura de specialitate drept „deceniul pierdut”. Termenul a fost inventat iniţial pentru a desemna criza economică din anii 90, din Japonia. Dar a fost rapid translatată şi în cazul României. Anii 90 au reprezentat o perioadă neagră marcată de convulsii politice, mineriade, dar mai ales de prăbuşirea completă a industriei din perioada comunistă şi o nouă etapă de sărăcie lucie pentru românul de rând.
România a ieşit din comunist cu o economie nefuncţională, fără capital autohton, aruncată direct în economia de piaţă, o zonă în care românii nu aveau experienţa necesară. Vechile fabrici comuniste au fost privatizate defectuos, alţii spun că au fost de-a dreptul devalizate. Milioanele de muncitori s-au trezit fără loc de muncă. În anul 1999 se atinge vârful şomajului în România, după cum arată datele statistice, adică 1.130.300 de şomeri.
Economia, în acest deceniu 1990-2000 a pierdut un sfert din valoarea sa, cu un PIB per capita de 39% procent din mediu UE. Practic până în 1992, România s-a întors, din punct de vedere economic cu două decenii în urmă. Bişniţa, micile afaceri post-decembriste şi mersul la muncă prin Israel şi Turcia au reprezentat sursele cele mai importante de câştig ale populaţiei de rând.  În perioada 1997-1999 problemele economice erau atât de mari, încât statul român a fost la un pas de incapacitate de plată. La toate acestea se adăugau schemele de tip Caritas şi FNI care au sărăcit şi mai mulţi români.
În cartierele muncitoreşti din oraşele cu zone industriale pe chituci, viaţa era gri, la limita supravieţuirii. „Ne îmbrăcam de la second hand. Aia era salvarea. Tata lucrase la fabrică, s-a închis. O vreme am trăit dintr-un salariu. Eram patru în casă. În cartier era sărăcie cruntă. Tata a plecat la muncă în Israel şi a fost bine. Ne-am tras cablu la tv”, spune Mihai, care astăzi are 43 de ani şi a petrecut mare parte din copilărie în anii 90. „Făceam schimb de papuci cu fratele mai mare. Era un an diferenţă între noi şi na, nu eram mare chestie un număr mai mare. A fost cred că prin 1996 când ambii părinţi au rămas fără serviciu. Tata făcea bişniţă cu lucruri aduse din Polonia, mama a rămas cu noi. Noi nu simţeam foarte tare că eram copii, ne jucam în cartier. Dar mă uitam la părinţi. Stăteau seara şi le vedeam disperarea pe faţă”, spune şi Marius, de 42 de ani. Oraşele erau pline de tineri fără loc de muncă. Se rupsese acel lanţ comunist: şcoală, fabrică sau repartiţie. Salvarea a venit odată cu intrarea în UE şi plecarea la muncă în străinătate. „Atunci s-au golit cartierele. Şi de oameni de treabă şi de golani. La fel şi satele. Pentru părinţii noştrii a fost o perioadă traumatizantă, sunt sigur”, precizează Marius.