Cancerul generalizat al societăţii

Nu poţi, ca simplu cetăţean, să nu te cuprindă mirarea când vezi că în plină campanie anticorupţie, când DNA trage cu tot armamentul din dotare, cazurile în care feluriţi demnitari şi funcţionari sunt prinşi în flagrant nu numai că nu se diminuează, dar cresc spectaculos la număr. Prima concluzie pe care o poţi trage este că tentaţia mitei şi a evaziunii este atât de mare încât nici spaima de puşcărie nu o poate descuraja.
A doua concluzie mi se pare mult mai interesantă. Fiecare nou caz dezvăluie climatul de crasă ilegalitate din aproape orice domeniu al societăţii. Se gândea cineva că pompierii pot fi achizitori de sponsorizări şi colectori de mite? Nu doar domeniile tradiţionale, care macină importante valori – vama, poliţia, justiţia, administraţia publică – sunt zonele cele mai infectate, dar practic nu există domeniu în care dacă se ridică valul de aparentă normalitate să nu iasă la iveală încrengătura de ilegalităţi flagrante. Asta poate duce la o singură constatare: cancerul corupţiei este generalizat! El a prins toate organele şi înaintează cu forţă. Nu ne mai sunt de folos nici măcar cei puşi să-l trateze, pentru că în rândul lor se înregistrează frecvent cazuri de molipsire cronice. Cel mai “bolnav” dintre toate mi se pare a fi domeniul administraţiei publice, unde primarii sau şefii de consilii judeţene sunt prinşi în serie cu mâna în buzunarul statului, iar până la viitoarele alegeri nu şti câţi vor mai rămâne în funcţii. Ce înseamnă asta? Un singur lucru: că sistemul este astfel conceput şi alcătuit încât practic îi împinge pe aceşti oameni să comită ilegalităţi. Că întregul sistem al achiziţiilor şi lucrărilor publice este în aşa fel alcătuit încât cei care au chef să rămână cinstiţi n-au ce căuta acolo. Cei care lucrează în domeniul ăsta şi ar dori să fie corecţi – de frică sau din convingere – sunt eliminaţi practic de ofensivele sistemului şpăgii.    
Mai este un aspect, care ţine de marii evazionişti sau şpăgari, care lucrează cu sume astronomice. Anchetatorii ajung să înţeleagă mecanismele ilegalităţilor, să evidenţieze sumele puse în joc, dar nu au nici o şansă să le mai recupereze. Pentru că, în paralel, s-a dezvoltat o tehnică extrem de eficientă a pierderii urmei banilor, prin conturi din ţări exotice sau prin revânzări în lanţ. Cei prinşi cu ocaua mică par împăcaţi cu ideea că vor face câţiva ani de puşcărie cu preţul banilor pe care îi vor recupera după aceea, bani pe care statul, îngrădit de tot felul de legi şi reguli nu reuşeşte să-i identifice şi să-i recupereze (vezi Ferma Reaglă a “prinţului” Paul care a fost împărţită în şapte şi gajată pentru nişte milioane de la bancă despre care nimeni nu mai ştie nimic).
Ce e de făcut? Ce e de făcut cu un bolnav cronic, căruia medicii nu-i mai dau nici o şansă? Căruia ar trebui să i se transplanteze toate organele vitale pentru a mai putea continua să funcţioneze?
În nici un caz, un guvern tehnocrat nu este remediul…