Călin – file dintr-o poveste de adormit liberalii

În timp ce USL-ul îl prezintă pe Tăriceanu ca pe o culme a competenţei şi autorităţii, foştilor săi colegi liberali le este ruşine că un fost preşedinte de-al lor a ajuns într-o asemenea situaţie îngrijorătoare.
Unde e adevărul? Ca deobicei, pe la mijloc. Adică, proaspătul preşedinte al Senatului nu este nici o culme a competenţei şi autorităţii şi nici colegii săi liberali nu au a se ruşina cu el. Asta e politica: nu se pune, de regulă, problema deontologiei şi moralităţii. Se pune doar problema oportunităţii.
Or, Călin Popescu Tăriceanu este, din acest punct de vedere, un autentic campion. În vara lui 2004, omul de afaceri cu acelaşi nume se chinuia să mai vândă prietenilor nişte maşini marca Citroen, pentru ca la sfârşitul anului să se trezească în postura de premier al noului guvern, câştigător al alegerilor. Cum de s-a întâmplat aşa ceva, antecedentele sale politice nerecomandându-l pentru un astfel de salt spectaculos (eşecul la primele alegeri pentru Primăria Capitalei şi remanierea sa din funcţia de ministru al Economiei în Guvernul Ciorbea fiind cele mai notabile succese ale sale)? A fost, pur şi simplu rodul întâmplării şi al oportunităţii: după defecţiunea lui Stolojan din cursa pentru preşedinţie (vă mai amintiţi, desigur, episodul lacrimogen „Dragă Stolo”), rocada a necesitat un candidat liberal pentru şefia guvernului şi cum nici un altul nu era disponibil la acea oră, a căzut măgăreaţa pe fostul manechin! De aici înainte se scrie istoria celor patru ani de rezistenţă anti-Băsescu (caracterizată prin capacitatea excepţională de a încasa pumni fără să cadă la podea) şi performanţa de a guverna doi ani fără majoritate parlamentară, dar cu susţinere tacită – şi interesată – a lui Geoană &Comp. Multă lume a confundat boom-ul imobiliar al vremii cu un efect al capacităţilor manageriale ale unui premier pentru care „duduitul economiei” era supremul argument al unei bunăstări generale care avea să se prăbuşească la primul impact al crizei financiare. Ultima performanţă a lui Tăriceanu rămâne condiţia – iresponsabilă – pusă partenerilor pedelişti pentru formarea unei noi coaliţii de guvernare în 2008: calitatea de premier să-i revină tot lui. A fost necesar un simplu viraj al lui Boc către Geaonă pentru a-i scoate pe liberali din joc pentru următorii patru ani.
Evoluţiile ulterioare ale liberalismului l-au ignorat. Antonescu l-a marginalizat şi l-a lăsat să vegeteze într-o semidisidenţă din care nu l-a scos decât o altă oportunitate: încercarea de a crea o breşă în partid prin pactizarea cu ”inamicul”. O acţiune de comando dusă de unul singur, căreia nu i s-a alăturat decât un liberal deja dat afară din partid.
Oferta lui Ponta a fost una inteligentă, dar parşivă: s-a acoperit în faţa electoratului uselist prin disponibilitatea de a continua alianţa cu liberalii într-o variantă de „persoană fizică”. Prin susţinerea lui Tăriceanu pentru şefia Senatului a eliminat competiţia internă pentru poziţia secundă din propriul său partid fără a-şi lua vreun angajament ferm faţă de cel care, deocamdată cel puţin, îi serveşte interesele.
Între care figurează şi acela al tupeului de a-i plasa lui Băsescu, în coastă, un posibil interimar de „calibrul” lui Călin.