Călin, file de poveste

În vara lui 2004, Călin Popescu Tăriceanu mă căuta insistent ca să-mi vândă o mașină Citroen, care-i rămăsese în showroom-ul din Piața Unirii de unde-l dădea afară Puiu Popoviciu. Din decembrie 2004 nu mai răspundea la telefon. Se întâmplaseră între timp câteva lucruri. Mai întâi, „dragă Stolo” capotase sub presiunea evenimentelor, iar Băsescu, cu lacrimi în ochi, se vedea nevoit să-i preia ștafeta. Defecțiunea lui Stolo lăsa locul liber la vârful PNL-ului. În criză de candidați, Dinu Patriciu, care trăgea pe atunci toate sforile, s-a gândit la prietenul său, pe care până atunci nu-l lua nimeni în serios. Iar cel mai puțin, tatăl său vitreg, Amedeo Lăzărescu, care-l trata de manechin (ceea ce îi și plăcea). Și uite-așa s-a trezit „Călin, file de poveste”, președinte de partid și candidat la funcția de premier. Varianta a fost îmbrățișată cu entuziasm și în partid (unde veteranii vedeau o șansă de manipulare facilă a unui personaj incomparabil mai flexibil decât Stolojan) și în curtea lui Băsescu care nu-l descoperise încă pe Boc. Noul premier și-a văzut cuminte și recunoscător de treabă până când președintelui i-a venit ideea cu anticipatele. Atunci și el și liberalii săi s-au gândit că e o manevră a Băsescului pentru a scăpa de ei (ceea ce nu era departe de adevăr). Prin urmare, și-a luat inima în dinți și a refuzat, gest de frondă supremă care l-a plasat într-un meci neîntrerupt cu primul om din stat. Cum pofta vine mâncând, următoarea mișcare a fost alungarea democraților din guvern și obținerea sprijinului tacit al lui Geoană pentru a guverna în continuare. A câștigat puncte în fața publicului prin tactica sa de încasator: indiferent câți pumni lua de la marinar, rămânea în picioare! Și-a dus mandatul până la capăt cu cel mai minoritar guvern din istorie, profitând din plin de faptul că economia „duduia”, plasându-și în funcții grase amicii săi și ai soției și umflând până la limită aparatul guvernamental. Încurajat de rezultatul obținut în alegeri (un spectaculos avans al PNL-ului, de la 8 la 18%) a comis suprema aroganță, pretinzând, într-o alianță cu PDL, funcția de premier. Bineînțeles că i s-a râs în nas și ceilalți au făcut alianța prin care i-au aruncat pe liberali în opoziție. Eșecul a fost plătit scump, Tăriceanu pierzând președinția partidului în favoarea mult mai activului Antonescu, care n-a stat prea mult pe gânduri ca să-l despoaie de toate funcțiile și să facă din el un simplu membru. L-a lăsat și nevasta și drumul spre uitare părea presărat cu lipsa de recunoștință a celor căroa le dăduse o pâine. A ezitat, în stilul său de cunctator, să răspundă la apelul disidenței Chiliman-Moisescu-Orban, iar când a răspuns s-a trezit că în jurul său s-a făcut gol. Pretenția sa de a candida la președinție este cu atât mai caraghioasă cu cât locul fiind deja ocupat, n-ar avea nici un sprijin de nicăieri. Iar Antonescu își permite să se mai joace puțin cu el, ca pisica cu șoarecele, până la congresul care va pune capăt carierei sale de liberal. Călin, file de poveste...