Băsescu nu greşea deloc când se întreba, la alegerile din 2004, de ce trebuie ca poporul român să aleagă între doi comunişti. Fie ei şi foşti. Pentru că fostul căpitan de vapor nu era nici cu o iotă mai de dreapta decât cei care au fondat şi pus în operă FSN-ul originar şi descendenţele sale. Acum, la fine de mandate, Traian Băsescu are pretenţia de a se fi reciclat total, până la nivelul la care marea sa satisfacţie, la final, este de a lăsa în locul său tot un om de dreapta. La noi, dreapta sau stânga se califică pe bază de declaraţie prin răspundere proprie. În 2005, Băsescu şi partidul său deveneau peste noapte, din socialişti, populari.
Ca într-un număr de prestidigitaţie. Pentru prima dată în 25 de ani, Iohannis ar putea să însemne, ca persoană şi mentalitate, altceva decât ce ni s-a oferit, electoral, până acum.
Deşi n-aş băga mâna în foc. Johannis nu a venit, precum Carol, din altă parte a lumii, aterizând într-un Orient pe care s-a străduit o viaţă întreagă să-l reformeze în sens european. Johannis este aici de cel puţin 300 de ani, prin strămoşii săi care au ales să aibă un alt vaterland. El însuşi s-a născut, crescut şi format într-un mediu în care propensiunile de dreapta nu aveau nici o şansă. Revoluţia sa interioară putea fi adusă doar în aceşti ultimi 25 de ani, insuficienţi însă pentru o transformare radicală, după cum bine s-a văzut. Pentru că la ora asta România nu dispune de o autentică entitate de dreapta, care să împărtăşească cu sinceritate valorile acestei categorii politice.
Victoria în alegeri a lui Johannis, pe cât de neaşteptată, pe atât de aşteptată, se dovedeşte a fi un moment esenţial în procesul de schimbare de care România are nevoie. Nu o transformare a stângii în dreapta, ci o echilibrare a celor două curente. Rodat în lunga sa bătălie de uzură cu Băsescu, Ponta a fost obligat să întrebuinţeze instrumentarul şi limbajul impus de acesta, fără însă a-l putea egala. În campanie s-a prezentat cu această imagine de luptător de gherilă urbană şi cu aceeaşi recuzită, în care alegătorii – în special cei tineri, dezmeticiţi brusc de perspectiva ca ei să poată deveni motorul unei schimbări – n-au văzut altceva decât un Băsescu, cu mai mult păr pe cap şi mai stilat, dar mai puţin convingător. În schimb Johannis le-a apărut ca ceva nou, deosebit de toţi cei care se perindaseră până acum pe ecranul politicii. Nu doar faptul că este ardelean – categorie ceva mai credibilă decât oltenii iuţi la minte şi la mână, sau decât miticii guralivi ai mahalalelor ori decât moldovenii nerăbdători să se caţere spre vârfurile privilegiilor. Mai altfel le-a apărut Johannis şi decât Boc cel proteic, lipsit de personalitate şi gata să îmbrăţişeze orice idee venită de deasupra sa, sau decât Ciorbea, a cărui încetineală proverbială a rămas de pomină. Iohannis a apărut în faţa electoratului dotat cu acele calităţi care îl difereau de masa de manevră a politicii tradiţionale: serios, decent, eficient şi înzestrat cu o remarcabilă forţă interioară de a înfrunta adversităţile agresive. Ceea ce s-a spus că a pierdut în campania electorală în faţa lui Ponta a fost, de fapt, câştigat, iar procesul care a făcut din el noul preşedinte a fost doar detonat de episoadele din diaspora, nu determinat.
Marele dezavantaj al lui Ponta în acest meci istoric a fost acela că, în ciuda calităţilor sale reale, el nu este genul de persoană care să inspire adulaţie şi devotament. Ponta n-a avut fani, cum are Johannis. A avut doar un eşalon de suporteri sătui de Băsescu, care au crezut că o soluţie mai bună nu există.
Adaugă un comentariu