Bye, bye PMP?

Că Băsescu ne-a mai trântit o minciună – nu e nimic nou în asta. La el, oricum, e o chestiune care ţine de patologic. N-are nici o problemă dacă azi spune ceva, iar mâine face cu totul altceva. Şi, oricum, asta contează, de acum, mai puţin pentru noi.

În fierbânţeala campaniei electorale, când nu mai ştia ce să facă pentru a o împinge pe Elena Udrea spre un loc mai bun în competiţie, s-a angajat ca, a doua zi după ce-şi termină mandatul, se va înscrie în partidul pe care chiar el l-a copt şi i l-a dat pe mână pupilei sale politice. 

N-a ezitat, anterior, să sfideze noţiunea de echidistanţă (oricum, niciodată nu a pus preţ pe ea) lansând setul de fotografii de pe plajă îmbrăcat cu tricou cu însemnele PMP. Iar promisiunea de a se înscrie în partid se adresa direct celor care ezitau să ia în serios această iniţiativă politică.

Cei care s-au îndoit din capul locului făceau trimitere la antecedente. La faptul că, în 2007, s-a angajat că dacă va fi suspendat, va demisiona în maximum cinci minute. N-a făcut-o nici atunci şi nici în 2012, fără a se mai încurca cu vreo scuză.

Nu a făcut-o nici acum. După festivităţile de rămas bun de la Cotroceni, s-a retras la o berărie cu amicii ca să sărbătorească noua sa condiţie de om liber. A doua zi, tot PMP-ul era în păr, la sediu, unde se întinsese deja covorul roşu şi se pregătise călimara şi tocul cu care urma să-şi semneze adeziunea. N-a venit nici a doua, nici a treia şi nici chiar până astăzi, punând-o pe Elena Udrea în situaţia delicată de a-i găsi scuze: ba că n-are nevoie să se înscrie în propriul partid, ba că a constatat că e prea mare pentru un partid „atât de mic” (n-a spus-o, dar s-a subînţeles). Până când zilele trecute, blonda preşedintă a anunţat că nici ea nu va mai candida pentru funcţie la apropiatul congres. Oportuniştii au considerat că o face pentru a lăsa locul unui tânăr... pensionar. Nu era vorba despre aşa ceva. Ci despre un „bye-bye PMP” în trepte. Un PMP fără Băsescu şi fără Elena Udrea. Ce mai rămâne atunci din „principalul partid de opoziţie şi singurul” cum îl caracteriza mai deunăzi chiar Elena Udrea? Tomac şi Diaconescu? Să fim serioşi: cu o asemenea „armătură” umană va merge singur în tabăra „zecimalelor”.

Pur şi simplu PMP-ul rămâne un proiect ratat, iar promotorii săi nu ştiu cum să se descotorosească de el minimizând pierderile. Meciul PDL-PMP se încheie prin dispariţia ambelor entităţi care poartă greaua moştenire a celor mai catastrofale guvernări din istoria recentă a ţării (faţă de ei, până şi guvernarea Convenţiei apare ca una meritorie). Doar că, de data aceasta nimeni nu va mai ieşi să spună: „Bye, bye PMP!” Se va subînţelege...