Butoniada

Din incoerenta spovedanie a Elenei Udrea de la „Vorbeşte liber” (Ce ironie! Cu doar o zi înainte de arestare!) am înţeles un singur lucru: că România este condusă, de la “butoane” de cel care are acces la ele. Nu de preşedinte, nu de Parlament, nu de premier! Ci de omul de la butoane. Care, în cazul de faţă este practic necunoscutul (de publicul larg) domn Coldea. General şi şef interimar al principalului serviciu special, secret. Cel puţin ne-am lămurit de faptul că democratul domn Maior nu avea nici o treabă pe acolo, făcea figuraţie şi primea indicaţii de la partenerul principal, americanii.

Ne-a mai lămurit doamna Udrea (fără să vrea) şi că fostul preşedinte era doar un pion de pe tabla de şah a butoanelor. Că se dăduse aproape total pe mâna lui Coldea, care-i câştigase total încrederea din timpul crizei ostaticilor din Irak. Dealtfel, îmi amintesc câtă fascinaţie exercitase asupra sa, la începutul mandatelor, faptul că avea acces la informaţiile strict secrete ale Serviciului, care îi ofereau o altă imagine asupra realităţii româneşti decât cea la care aveam acces, noi, muritorii de rând. Această fascinaţie a făcut din el un prizonier al serviciilor, dar şi un beneficiar, pentru că le datorează în mare măsură supravieţuirea în cazul celor două suspendări.

Episodul “Coldea” lansat cu vigoare pe piaţă de Elena Udrea este, cu siguranţă,  mai puţin un semnal de alarmă legat de forţa ocultă a serviciilor, cât un episod inedit al luptei pentru putere. Elena Udrea a acuzat alianţa invizibilă dintre SRI şi DNA doar în momentul în care acţiunile comune ale acestui tandem i-au afectat propria situaţie. Ea însăşi recunoaşte că se afla în relaţii foarte bune cu vârfurile SRI la care avea oricând acces sau cărora le putea trimite emisari. Arestarea lui Cocoş a rupt însă acest echilibru şi la iveală au ieşit mai vechi animozităţi existente între grupările care-şi disputau influenţa asupra preşedintelui. Războiul s-a declanşat între tandemurile Udrea-Bica şi Kovesi-Coldea odată cu lansarea diversiunii shoppingului la Paris, pe care, în trecere, l-a evocat şi Băsescu, convins şi el de amestecul serviciilor în afacere.

Atacul frontal al Elenei Udrea este unul al disperării. Aceasta realizează că nu mai beenficiază de nici un suport şi este nevoită să se descurce singură în faţa animozităţii cvasi-generale pe care au stârnit-o comportamentul ei şi suportul constant al lui Băsescu. Unica ei şansă pare a fi aceea ca atacând la vârf o instituţie considerată intangibilă şi pe baza unui mix de informaţii reale la care a avut acces direct şi de scenarii bine potrivite, să se erijeze în ultim apărător al democraţiei şi statului de drept în faţa abuzului unor instituţii avide de putere. Din nefericire pentru ea, oricât de reale ar fi măcar o parte dintre dezvăluirile pe care le face la adresa lui Coldea, nimeni nu va mişca un deget în favoarea ei. S-ar putea să reuşească să-l dea jos pe Coldea, mişcare pe care Johannis probabil că şi-o doreşte, dar prin aceasta nu îşi va îmbunătăţi cu nimic propria situaţie. “Omul puternic” Elena Udrea, elogiat de Băsescu se află la apusul neonorabil al unei fulminante cariere politice de zece ani pe care şi-a trasat-o cu sprijinul interesat al celor care astăzi o lasă cu uşurinţă din braţe. Nimeni nu mai doarme cu poza ei sub pernă şi nimeni nu mai cade lat sub impactul farmecelor sale. Cu atât mai puţin “bunicul” Pygmalion care asistă, incapabil de reacţie, la prăbuşirea propriului mit, odată cu creaţia sa.