Bute: studiu de caz

Nu cred că sunt prea mulţi cei pe care i-a surprins rezultatul meciului de box dintre Bute şi Pascal, deşi au sperat din toată inima să se întâmple o minune şi campionul nostru să revină la forma care l-a consacrat.

Deşi „forma care l-a consacrat” rămâne o figură de stil. Lucian Bute este modelul perfect pentru un studiu de caz valabil şi pentru alte domenii, nu neapărat sportive.

Boxerul din Pechea este, fără îndoială, un băiat talentat şi modest. A muncit mult – în sensul că a primit numeroşi pumni – ca să ajungă unde a ajuns. Doar că traseul său nu a fost chiar atât de „curat” pe cât se crede. În sensul că managerii săi, hârşiţi prin lumea boxului, au recurs la o reţetă oportunistă: i-au pus în braţe adversari comozi, în mod evident mai slabi, pentru a-l ajuta să urce în ierarhia disciplinei. Chiar şi în aceste condiţii, unele dintre victoriile sale au ridicat semne de întrebare sau au fost obţinute prin intervenţia salvatoare a gongului. Asta a durat până când n-au mai avut încotro şi Lucian a trebuit să înfrunte un adversar cu adevărat puternic: Froch. Atunci s-a văzut că deşi are o tehnică bună, Lucian al nostru are o personalitate fragilă. Meciul de la Nottingam ni l-a înfăţişat timorat de la bun început, speriat şi apoi îngrozit de ceea ce i se întâmpla. Corecţia pe care i-a aplicat-o Froch a fost una exemplară şi a dus la zdrobirea unui mit. Acela al marelui campion, care în „demonstraţia” de la Bucureşti se distra cu un outsider intrat în ring decis să piardă, în uralele spectatorilor naivi şi ale politicienilor interesaţi să împrumute ceva din luciul campionului.

Ceva din echilibrul său psihic – căci, până la urmă, marea performanţă ţine de capacitatea de a acorda tehnica şi virtuozitatea cu tăria de caracter – a fost definitiv pierdut la Nottingam. Sunase, de fapt „stingerea” pentru cel care s-a chinuit mai apoi să bată un rus mediocru şi să amâne cât mai mult posibil întâlnirea cu Pascal.

Ce vreau să spun: că Bute este cel mai puţin vinovat de ceea ce i se întâmplă. El este cel care este şi nu îşi poate depăşi condiţia. A fost însă manipulat de interese nesportive (când Doroftei a atras atenţia asupra aranjamentelor din selectarea adversarilor a fost acuzat de invidie!) sau financiare („tunul” lui Rudel Obreja) sau chiar politice (vezi „contribuţia” Elenei Udrea la organizarea Galei Bute) şi s-a lăsat purtat pe valul de speranţă pe care l-a stârnit – fără prea mult temei – faptul că o Românie epuizată din punctul de vedere al resurselor sportive mai poate să dea un campion.

Remarcabil, totuşi, gestul lui Băsescu de a-l suna şi de a-l consola într-un moment în care entuziasmul susţinătorilor s-a stins. Probabil că preşedintele se va fi gândit la propria sa ieşire din ringul politicii...