Boli produse de frustrările şi traumele copilăriei

De multe ori pare că trauma emoţională la copii este supralicitată şi că de fapt copilul este mai rezistent la evenimente traumatice decât pare. Specialiştii spun însă că rezistenţa copilului la evenimente traumatice de-a lungul vieţii este dată, de fapt, de modul în care a fost iubit, educat, protejat în primii ani de viaţă. „Să zicem că întâmpină probleme cu grupul de la şcoală, din cartier, dar dacă ajunge acasă şi mama sau tata îl ascultă, îi înţeleg zbuciumul şi îi arată că sunt aproape de el în aceste momente, copilul va trece altfel pentru tot felul de neîmpliniri sau incidente”, spune Felicia Mihai, psihoterapeut.
Cel mai afectat este, însă, un copil atunci când apar traume emoţionale în familie. Adică atunci când nu se simte iubit, protejat sau ascultat de cei care-l au în grijă.
„Pentru ca o traumă să se întâmple la un copil este suficient să fie doi părinţi indisponibili emoţionali, să nu simtă să este văzut, alinat, acceptat, că se simte în siguranţă. Dacă nu trăieşte aceste stări, copilul rămâne cu simptome ale traumei pentru tot restul vieţii.”, adaugă Felicia Mihai. Copilul suferă mult şi în momentul în care trăieşte într-un mediu familial cu probleme, adică sunt certuri, agresiuni. Fără ca acestea să fie îndreptate neapărat asupra copilului. „Pentru că un copil supus unor evenimente traumatice consecvente, care nu el direct a fost traumatizat, un copil care a trăit într-un mediu familial conflictual unde părinţii s-au certat sau unde a fost violenţă fizică sau doar violenţă verbală şi psihică, apar consecinţe pe termen lung”, spune Felicia Mihai.
Cu alte cuvinte, ceea ce se petrece în familia unei persoane, în copilărie, este decisiv pentru dezvoltarea ulterioară a acestuia în viaţa de adult.
 
„Primii trei ani de viaţă sunt primordiali”
„Primii trei ani de viaţă sunt primordiali. Prima privire a mamei, din momentul în care am apărut pe lume, ne călăuzeşte întreaga viaţă. Totul depinde de modul în care am fost securizaţi de către persoana care ne-a îngrijit, de către părinţi în primii trei ani de viaţă.  Persoana de îngrijire, mama cu precădere, este cea care asigură copilului suportul emoţional, supravieţuirea fizică şi toate nevoile primare. Abia după şapte se dezvoltă partea raţională a creierului, cortexul prefrontal şi atunci copilul începe să se dezvolte şi poate să aibă o altă relaţie cu mediul, cu natura. Până atunci mama este pilonul central al fiinţei noastre umane. Primii trei ani de viaţă sunt primordiali în gestionarea traumelor, de mai târziu, ca adult. În funcţie de modul în care am fost priviţi, de modul în care am fost îngrijiţi de părinţi, ascultaţi, auziţi, iubiţi, modul cum au manifestat iubirea părinţii noştri. Dacă am fost îmbrăţişaţi, dacă am fost validaţi, în aceşti primi ani de viaţă, acesta este bagajul nostru emotional pentru tot restul vieţii noastre ca adult. Dacă un copil a fost crescut într-un mediu sănătos, armonios în familie, nu va avea comportamente indezirabile în societate”, adaugă specialistul.
 
„Efectele psiho-emoţionale se resimt pentru tot restul vieţii”
De multe ori aceste traume sau evenimente traumatice din copilărie nu-şi mai găsesc loc în memoria unui adult. Dar efectele psiho-emoţionale se resimt pentru tot restul vieţii. „Cu cât se intervine mai devreme cu atât se diminuează consecinţele pe termen lung sau pentru tot restul vieţii. Pentru că un copil supus unor evenimente traumatice consecvente, poate să dezvolte pe termen lung, s-a şi demonstrat ştiinţific, poate dezvolta afecţiuni precum diabetul, boli cadriovasculare, boli autoimune, şi alte probleme de sănătate”, precizează psihoterapeutul.
Multe traume sunt efectiv greu de depistat pentru că au avut loc la vârste prea fragede, în primele săptămâni de viaţă. Şi asta se petrece în general la copiii care nu au avut contact cu mama, la naştere. Adică acei copii care din motive diferite au fost privaţi de atingerea mamei de la câteva zile la câteva săptămâni.
„Faptul că nou-născutul vine în contact cu pielea mamei, duce la formarea primelor părţi ale microbiomului, probiotice, prebiotice, pe care le ia din pielea mamei, pe care începe să le dezvolte. În plus, vorbim de un ataşament emoţional aparte”, declară Carmen Zaboloteanu (foto), medic neonatolog.
Specialiştii spun că mai târziu, în viaţa de preşcolar, putem observa semnele traumei în mediul social şi şcolar. „Dacă este să vorbim despre copiii cu vârste de peste trei ani. Dacă acel copil are o familie echilibrată dar se întoarce de la grădiniţă şi se observă că de la o perioadă a devenit mai apatic, mai retras în sine, începe să-şi sugă degetul, urinează noaptea în pat, lipsa dispoziţiei necesare, lipsa poftei de mâncare, tot ce reprezintă o schimbare pe care o poate observa părintele, înseamnă că sunt nişte probleme în acel mediu”, arată Felicia Mihai.