Boc: învingătorul învins

24 de ore a durat suspansul, până când Emil Boc a aflat că este din nou primar. Mai mult decât i-a trebuit să afle că nu mai e premier, după moțiunea de cenzură, sau de cât i-a trebuit să afle de la Băsescu că trebuie să-l lase pe Ungureanu în locul său. Emil Boc devine astfel învingătorul-învins: câștigă o luptă, dar pierde bătălia generală. Partidul pe care-l conduce de vreo 8 ani a redevenit Duminică cam ce era prin 2002: un partid de 15-17%! Mic spre mijlociu! Este rezultatul celor cinci ani cât s-a aflat la putere (am scăzut cei doi ani în care a fost eliminat de Tăriceanu). Explicația ține de mai multe lucruri, inclusiv de criză și de celebra „asumare a măsurilor dure” de austeritate. Dar, mai ales, de criza internă de partid al cărei vector unic a fost Traian Băsescu. Acesta a forțat pur și simplu creșterea PD-ului, de la nivelul la care stătea relativ bine pe picioarele sale, până la unul la care avea nevoie de sprijin consistent pentru a-și menține echilibrul. În tot acest timp la cârma partidului s-a aflat - din voința aceluiași Traian Băsescu - cel mai anodin personaj pe care l-a produs politica românească: unul fără personalitate, capabil însă să se plieze oricând și oricum pe situațiile în care este pus. Un personaj ascultător, fără orgolii personale, capabil să nu iasă niciodată din cuvântul „tatălui” său politic. Pentru că, de la un cap la altul, Emil Boc nu a fost altceva decât un instrument aflat în slujba umorilor contradictorii ale președintelui. N-a avut, în toți acești ani, nici cea mai mică zvâcnire de manifestare a unei presupuse personalități proprii. Evident, pentru Băsescu nu putea să se găsească unul mai bun. Și a profitat din plin de el. I-a pus pe cap camarila sa, în frunte cu Elena Udrea, care l-a controlat îndeaproape (vă mai amintiți că la formarea guvernului în care ea a fost ministrul Turismului, își făcuse birou lângă al lui, la Palatul Victoria?) i-a propulsat pe dezertorii liberali în funcții-cheie din partid, înlăturându-i pe veteranii FSN-iști. Boc a corespuns în totalitate idealului de președinte-jucător, lăsându-l să-și facă numerele – înghițind urmările – fără nici o crâcnire. Ca președinte de partid, Boc n-a manifestat nici cea mai mică autoritate, n-a luat nici o decizie care să-i aparțină, devenind în același timp și instrumentul centrelor de putere locale care și-au impus în guvern cei mai incapabili reprezentanți ai lor. După ce a fost izgonit de la Guvern, în favoarea filfizonului Ungureanu, soarta sa părea pecetluită. Rămas fără nici o funcție publică risca să iasă complet din peisaj, dacă n-ar fi fost această întoarcere la uneltele dintâi. Dificultatea cu care a obținut Primăria spune aproape totul despre încrederea de care se mai bucură într-un oraș care, încă acum șase luni, era la picioarele sale. Cât despre încrederea ca președinte de partid, chiar că nu mai avem ce vorbi. Din nefericire, cred că va fi singurul care va da seamă la ceasul socotelilor, când va trebui să cadă un cap...