Birul pe avere

Propunerea deputatului Mugurel Surupăceanu, de instituire a unui impozit anual de 0,5% asupra averii nete a persoanelor fizice, ce depășește pragul de 500 000 de euro, este o aiureală. E genul de petardă care se aruncă în public atunci când acesta se apropie periculos de temele grave ale actualității. Cea mai gravă temă a actualității este criza și consecința sa directă – șomajul în creștere și sărăcirea celor mai săraci. A le flutura acestora pe la nas o propunere populistă de acest gen constituie un gest de lipsă de responsibilitate și de onestitate. De ce? Pentru că ideea are o grămadă de vicii, care o fac din capul locului inaplicabilă. În primul rând, pragul acesta de 500 000 de euro. Ce se întâmplă dacă cursul euro scade sau crește brusc? Cum se tratează averile care trec dintr-o parte în alta a graniței? Apoi: ce înseamnă această limită de 500 000? Cum se definește bogăția în România? În funcție de ce repere? Pe baza căror statistici? Apoi, ce înseamnă „familia”? De la a câta până la a câta spiță? Intră în ea și verii sau rudele prin alianță? Cum se tratează problema în caz de divorț? Și cum se diferențiază familiile mai numeroase de cele mai sumare? Apoi: ce înseamnă „averea”? Cum se calculează ea? În funcție de ce? Ca să nu mai punem la socoteală tertipurile de fentare a unei asemenea reglementări care vor înflori, în spiritul locului. Este limpede, deci, că propunerea dlui Mugurel este doar o temă de dezbatere, să ne mai înviorăm nițel și să mai schimbăm diapazonul „flăcării violet”. În fond, chestiunea poate fi rezolvată într-un mod foarte simplu: prin instituirea unui sisem de taxare fiscală a bunurilor, indiferent dacă aparțin unor persoane, unor familii sau unor societăți. Averea e avere, indiferent de forma de proprietate. O casă care depășește nevoile unui trai decent se poate identifica lesne prin anumite criterii. De asemenea, o mașină de mare litraj sau „ de fițe”. Sau colecțiile de artă. Sau chiar bijuteriile. Nu este nevoie de alte artificii. E nevoie doar de o evidență clară pe bază de criterii verificate și verificabile. Impozitarea averilor este o chestiune de etică socială. Până acum, statul s-a jenat să intre în detalii, pornindu-se de la principiul că toți am plecat de jos, de la subzistența de tip comunist – colectivist. Unii au ajuns mai departe, alții au rămas pe loc – nu din motive întotdeauna imputabile lor. Ei bine, cei care au avut șansă, care au fost înzestrați cu mai mult spirit de inițiativă, au datoria să demonstreze solidaritate cu cei defavorizați. Iar solidaritatea asta o asigură statul – prin instituțiile sale specializate. Desigur, discuția s-ar putea prelungi în sensul corectitudinii care a stat la baza acumulărilor multor oameni bogați. A modului în care le pot justifica. Dar asta este o discuție chiar mai complexă. Chiar dacă un instrument de măsură a existat și – cu doar câteva corecturi – s-ar putea dovedi funcțional și astăzi. „Odioasa” lege 18 a lui Ceaușescu și-ar putea găsi un rost.