Binomul „neghiobiei” şi „paranoiei”

Dacă dăm la o parte toată demagogia  -  exprimată din ambele părţi - din jurul Ordonanţei 13, rămân la vedere următoarele două aspecte:
Primul - că Guvernul a comis  o eroare precipitându-se, în condiţiile respective, să adopte o reglementare care, în mod evident, viza interese parti-culare, recte - situaţia lui Dragnea.
Al doilea - că în tot războiul mediatic în care s-au angajat părţile „vătămate” din Justiţie - recte DNA şi, în mai mică măsură, DIICOT - dincolo de acuzele că datorită acestor reglementări instituţiile în cauză nu-şi vor mai putea desfăşura activitatea, rămâne realitatea faptului că vreo 80% dintre dosarele pe care le instrumentează se bazează pe două prevederi introduse mişeleşte  în noul Cod Penal al lui Predoiu de către „echipa Macovei”: abuzul în serviciu şi denunţul. Fără aceste două instrumente de bază edificiul supraetajat al anticorupţiei ar fi fost lovit de şomaj tehnic, mai ales în condiţiile în care procurorii, lucrând sistematic pe aceste două paliere comode, s-au cam deprofesionalizat, infracţiunile de corupţie fiind, în general,  mai dificil de probat decât alte speţe. Ţipând ca din gură de şarpe că sunt legaţi de mâini - şi chiar şi de picioare - prin dezincriminarea abuzului fără prag valoric şi a denunţului nelimitat în timp, Codruţa Kovesi si servantul ei credincios Lazăr nu numai că au ieşit din cadrul instituţional, dar şi din cel juridic propriu-zis, devenind avocaţii propriilor lor cauze, într-un domeniu în care legiferarea este un atribut netransmisibil.
Ceea ce decurge din această situaţie - lucru făcut evident şi de câteva scandaluri în care sunt implicaţi procurori DNA -  este faptul că structurile Parchetului General sunt ele însele supuse aceluiaşi proces de erodare instituţională şi morală pe care îl suportă întregul ansamblu vizat - cel al slujbaşilor statului. Corupţia există nu doar în afara DNA ci şi înăuntrul său, iar abuzul este una dintre procedurile favorite prin care unii procurori îşi rezolvă dosarele. Pe baza acelor facilităţi dovedite de Curtea Constituţională ca nelegale şi cu concursul interesat al factorilor politici care au dorit să-şi consolideze puterea în acest fel şi cu orice preţ, DNA a devenit o super-instituţie, plasată deasupra tuturor celorlalte prin puterile depline care i-au fost acordate în mod interesat, confirmate de agenţi externi ai „statului de drept” semi-totalitar. O instituţie care nu inspiră doar încredere - acelor părţi ale opiniei publice excedate de frecvenţa şi impactul negativ al fenomenului corupţiei - ci şi o infinită teamă a celor care ar trebui să-şi asume , prin natura mandatului lor, anumite responsabilităţi. Absolut fără precedent şi consternantă pentru orice persoană cu bun simţ este ancheta declanşată de DNA în legătură cu „redactarea” Ordonanţei 13 şi chemarea la audieri (cu efectele incriminante  pe care le induce o asemenea invitaţie) a majorităţii membrilor Guvernului. Scuza vehiculată de neghiobul procuror general - care cu fiecare cuvânt scos din gură dovedeşte că nu are ce căuta  în funcţia în care a fost plantat doar pe baza incompetenţei sale - şi de tot mai paranoica şefă a DNA, cum că se acţionează pe baza unei reclamaţii (depuse, culmea, înaintea publicării Ordonanţei!) este o premieră îngrijorătoare, în nici un alt caz de acest fel procedându-se asemănător( şi mă refer doar la sesizările care l-au privit pe Băsescu pe când se afla în funcţie). Stupefiant este şi faptul că aceste abuzuri de neconceput în vreuna dintre ţările pe care le reprezintă vocalii ambasadori de la Bucureşti, nu sunt băgate înseamă de amploaiaţii de la Bruxelles , cei atât deataşaţi MCV-ului de inspiraţie macovistă, care nu văd decât acea parte a corupţiei care excede cadrul instituţiilor responsabile de combaterea ei printr-o campanie în care scopul poate să scuze orice mijloace.
Suntem, fără îndoială, într-o situaţie  care aminteşte flagrant de fazele din istorie în care sisteme totalitare s-au înălţat şi au prosperat pe baze presupus democratice. Ţara este, proctic, la cheremul celor pe care strada, manipulată tot mai sofisticat, îi consolidează în demersul lor nedemocratic. Există vreo soluţie de ieşire din această criză?
Există. Dar ea nu vine nici de la Bruxelles, nici de la Moscova şi cu atât mai puţin de la Washingtonul care are crizele sale. Ea vine chiar din interiorul Justiţiei, printr-o categorie care nu şi-a spus încă cuvântul. De la magistraţi, adevăraţii magistraţi, independenţi de putere şi inamovibili, lipsiţi de complexe sau sentimente de culpabilitate, care nu se vor mai lăsa impresionaţi şi intimidaţi de abuzurile şi presiunile acelor procurori care şi-au facut din asta un modus vivendi - reprezentanţii „coloanei a cincea” a Sistemului neosecurist.
P.S. Cu referire la termenii pe care i-am folosit în legătură cu Dl Lazăr şi Dna Kovesi: „neghiobia primului poate fi dovedită nu doar lingvistic  pe baza incoerenţei şi inculturii cuvântărilor sale de când a prins gustul vorbirii în public. Iar propensiunea spre paranoia puterii a celei de-a doua  poate fi demonstrată de orice psihanalist cu oarecare experienţă. Sunt realităţi, nu insulte.