Bătălia pentru scaun

Episodul participării lui Ponta la Consiliul European fără mandat din partea preşedintelui, la începutul guvernării useliste, va rămâne un reper în relaţia dintre cei doi oameni politici. Şi, chiar dacă n-au ajuns la faza la care preşedintele şi premierul polonez s-au îmbrâncit sub privirile uimite ale liderilor europeni, disputa lor, concretizată prin imposibilitatea în care s-a aflat Ponta de a participa la lucrări, deşi el era prezent, iar Băsescu renunţase să mai facă deplasarea, a strârnit  nu puţine comentarii şi aprecieri negative la adresa situaţiei din România.

Participarea la reuniunile comunitare a rămas un capitol nelămurit şi nereglementat. Punctul de vedere al premierului – cum că el ar trebui să fie prezent atunci când se discutau chestiuni “tehnice” ce privesc politica economică şi socială nu este împărtăşit de preşedintele care se erijează în deţinătorul atribuţiilor privitoare la tot ce înseamnă politica externă, conform împărţelii sarcinilor prin Constituţie. Până acum, o singură dată Ponta a avut prilejul să ia loc la masa celor mari, deşi acolo se află într-o proporţie covârşitoare şefi de guverne – cu excepţia celor care cumulează ambele funcţii. În ce ne priveşte, confuzia este generată şi formulările vagi din textul constituţional dar, mai ales, de interpretările partizane. Cu toate că acesta ar fi fost principalul său rost, nici pactul de coabitare nu a atins această problemă.

Una gravă, aş spune. Pentru că ea perpetuează un model de funcţionare cu două viteze – una înainte şi alta înapoi. Este metoda ideală prin care vehiculul instituţional poate fi făcut să stea pe loc. Participările preşedintelui, cât ar fi ele de autorizate, riscă să nu aibă impactul necesar asupra politicilor guvernamentale, atâta timp cât nu se ţine cont de ele. Se ajunge la situaţia paradoxală în care decizii luate la Bruxelles nu se pun în aplicare la Bucureşti, iar măsuri iniţiate în capitala României nu găsesc ecou în cea comunitară.

Conflictul, nu doar de interese, are efecte care nu fac altceva decât să sporească confuzia în legătură cu capacitatea României de a duce politici coerente. Un singur exemplu: în timp ce Băsescu a refuzat – oficial - şi refuză ideea recunoaşterii Kossovo, Ponta anunţă, la Washington, că în 2015 România va face exact invers. Ce să mai înţeleagă sârbii? Dar europenii?

Deocamdată – până la alegerile de anul viitor – cea mai îndârjită bătălie internă se dă pe scaunul de la Comisia Europeană.