Băsescu următorul obiectiv naţional

Într-o intervenţie televizată pe postul public, Traian Băsescu a trecut în revistă priorităţile de politică externă ale României.

Cum s-ar zice, s-a referit la fişa postului său. Şi a făcut-o într-un moment de efervescenţă politică la care contribuţia sa a fost minimă: summit-ul Europa Centrală şi de Est-China, desfăşurat la Bucureşti sub patronajul premierului.

Memorabilă rămâne această intervenţie, în primul rând pentru că a fost prima, din ultima vreme, în care n-au figurat termenii „plagiator” şi „mincinos”. Au fost înlocuiţi cu o formulare academică: „om cu deficit consistent de educaţie”. Dar e momentul să tratăm aceste chestiuni ca pe unele anecdotice. Pentru că de data asta - eliberat de presiunea problemelor proprii (moşia de la Nana), preşedintele a dat semnalul revenirii la chestiunile de fond ale politicii româneşti.

Este meritul său de a fi pus pe tapet o problemă ce ar trebui să preocupe în mai mare măsura clasa politică, încremenită în proiectul dihoniei naţionale cu care-şi consumă mai toate energiile. Care este, care ar trebui să fie următorul proiect naţional al României, după atingerea celor două – aderarea la NATO şi la UE? Nu s-a purtat până acum nici o discuţie serioasă pe această temă, iar cu oportunismul său calificat, preşedintele a prins momentul pentru a-şi asuma paternitatea unei viziuni: obiectivul următor al României este unificarea cu Basarabia. Băsescu afirmă acest lucru în chiar preziua reuniunii de la Vilnius în care Basarabia urma ca, alături de Georgia, dar fără Ucraina, să parafeze acordul de asociere la UE, a cărui semnare efectivă ar urma să aibă loc în septembrie anul viitor. Cu experienţa în domeniul relaţiilor internaţionale acumulată în nouă ani de practică, Băsescu înclină să creadă că retragerea din competiţie a Ucrainei (nu la presiunile, ci la influenţa puterii de convingere a unei Rusii care nu face altceva decât să-şi apere interesele) că drumul Basarabiei spre UE se complică şi că Uniunea nu-şi va asuma riscul să cedeze unei ţări slabe responsabilitatea unei bune părţi a frontierei sale estice. În aceste condiţii şi dacă poporul basarabean doreşte cu adevărat acest lucru (care nu este suficient să fie agreat doar de politicieni), unica soluţie de integrare europeană ar fi o uniune cu România. De aceea, politica românească a următorilor ani ar trebui să vizeze cu precădere realizarea punţilor necesare unei asemenea operaţiuni. Băsescu vede realizabilă o asemenea schimbare la orizontul următorilor 10-15 ani, mai devreme fiind exclus un acord de fond european.

Un asemenea demers n-ar trebui privit cu reticenţă de Uniune, care n-a avut nici un fel de rezerve faţă de unificarea Germaniei ce a indus pentru comunitate probleme mult mai mari decât ar genera reconfigurarea României Mari.

Chestiunea uniunii României cu Basarabia este complexă. Şansa unică a unui asemenea eveniment istoric a fost ratată la dezmembrarea Uniunii Sovietice, când agro-craţia de la Chişinău a preferat o independenţă păguboasă, în măsură să satisfacă doar orgolii personale şi de clan. Vor fi acestea mai puţin dominante la momentul 2020-2025?