Băsescu și „Președintele”

Îmi place modul respectuos în care Băsescu se referă la propria sa persoană cu apelativul „președintele”. Nu Băsescu, nu Traian, nu „suspendatul”. Ci „președintele”, unicul și indivizibilul. Cel care a făcut toate lucrurile bune de până acum: a împins din răsputeri România spre statul de drept, s-a luptat pentru un loc cât mai bun la masa Uniunii Europene, a apărat justiția cu propria sa ființă, a salvat poporul român de la nenorocirile crizei. Și cu ce s-a ales pentru toate astea? Cu mârșăviile celor „322", iar apoi „164", cu suspendarea în două zile și perspectiva demiterii în mai puțin de o lună! El, președintele profesionist, care s-a rodat opt ani grei ca să conducă o țară care riscă să încapă pe mâinile unor nepricepuți. Despre Băsescu nu ne prea vorbește. Pentru că pe partea asta se adună cele care nu prea sunt de admirat: încălcarea sistematică a Constituției (dar nu în forme grave, zice el); subordonarea totală a Justiției (sunt curios care au fost criteriile profesionale pe baza cărora au fost promovați Kovesi și Morar?) ; atacurile sistematice și acuzele aduse parlamentului „parazitar" și „supraponderal"; promovarea celor mai incapabili și a celor mai hrăpăreți miniștri din câți a avut România în 20 de ani; disprețul ostentativ arătat unor întregi categorii sociale - între care militari și handicapați etc. Traian Băsescu a depășit faza în care se ascundea la Cotroceni și era bombardat cu chipiele polițiștilor, sau când tăcea mâlc, săptămâni la rând, în fața manifestațiilor din piața Universităților. A ieșit acum la rampă ca nou, curățat ca prin minune de toate păcatele de nedreapta suspendare care-l proiectează ca pe un tip fără prihană. Din această postură, abordează cel mai grețos populism, convins că ce-i care-l ascultă vor fi convinși, pentru a patra oară, că este omul providențial care va salva țara de corupție și abuzuri - fenomele care, întâmplător, au înflorit în ultimii opt ani. Această campanie îl arată ca pe un personaj încolțit, care găsește resursele de a se apăra și de a contraataca. Este poziția sa ideală, în care nu mai trebuie să țină cont de nimic, nu mai trebuie să respecte nici o regulă. Dacă ne uităm în urmă, cele mai bune momente ale sale au fost exact campaniile electorale. Este un lider de război, de gherilă, care în timp de pace se plictisește și născocește pretexte pentru a agita scena. Ca comandant de vas cred că s-a simțit cel mai bine pe timp de furtună, când ordinele sale erau lege și nimeni nu putea să crâcnească. Pe vreme bună se plictisea și probabil că întărâta echipajul să se ia la harță, ca să se distreze. Cu toată efervescența acțiunilor sale prezente, personajul nu e chiar atât de sigur pe el cum vrea să pară. E riscant să consideri că cei vreo 200 de participanți la un miting sunt vocea poporului și că ei te vor readuce la Cotroceni. De aceea, e dispus să facă concesii. Să se întâlnească cu uzurpatorii și să-i sfătuiască cum să iasă din încurcătură. Ba, chiar să se coabiteze cu Ponta, când va reveni la serviciu. De dragul țării. Ideea boicotului referendumului apare mai rar, și doar ca sancțiune pentru suspendaci. Vrea să câștige, ca în 2007, deși șansele sale sunt, evident, incomparabil mai mici. Dar de lăsat nu se lasă. Și nici România nu vrea să o abandoneze în brațele celor care nu știu să o prețuiască cum știe el...