Basarabia: copilul răsfăţat al Uniunii?

Sunt câteva lucruri în măsură să ne stârnească un soi de gelozie, dacă nu chiar de frustrare: modul cum comunitatea internaţională tratează Basarabia – în comparaţie cu tratamentul de care am avut noi parte în demersul european.

Secretarul de Stat Kerry a poposit la Chişinău unde, cu maximă volubilitate, s-a întreţinut cu oficialii basarabeni, încurajându-i să păşească pe calea care le-a fost deschisă la Vilnius. În capitala Estoniei, parafarea acordului a avut parte de exprimări elogioase din partea liderilor europeni şi a fost transformată într-un veritabil moment festiv. Însuşi cancelarul german a simţit nevoia să spună cuvinte pe care nu le-a adresat niciodată unei alte ţări candidate. Europa, cea circumspectă faţă de posibilitatea ca valuri de basarabeni să se scurgă peste graniţele Schengen, datorită lipsei de scrupulozitate a românilor, pare acum nerăbdătoare să-i primească cu braţele deschise.

Pentru cine rememorează etapele aderării României, deosebirile sunt flagrante. Pentru fiecare pas făcut noi a trebuit să insistăm să ne batem, să învingem reticenţele unei Europe care ne-a considerat întotdeauna mai degrabă nişte toleraţi. Am fost săriţi la principalul val de aderare, iar termenul de 2007 l-am obţinut prin eforturi şi presiuni conjugate. Am negociat cu pistolul la tâmplă şi din poziţia “genunchi”, cu spaima că dacă ratăm momentul, porţile Uniunii ne vor fi închise pe termen lung.

Şi iată cum Moldova, o cantitate neglijabilă pe harta Europei, capătă dintr-o dată dimensiuni continentale şi o importanţă strategică.

Pentru acest tip de percepţie ar fi mai multe explicaţii. Prima dintre acestea este că faţă de “momentul 2007”, al nostru, când se afla la apogeu, prestigiul Uniunii este în picaj. După o criză severă şi opt ani de gestionare deficitară a actualei echipe de comisari – poate cea mai slabă din istoria Uniunii – Europa se află în poziţia de a avea ea nevoie de întăriri, prin deschiderea de noi pieţe şi acces la resurse. “Tortul” de la Vilnius era promiţător: aproape 50 de milioane de noi europeni şi perspective de acaparare economică remarcabile. Din nefericire, defecţiunea Ucrainei a redus drastic oferta. Ce era să facă Comisia? Să-şi plângă de milă? N-a avut decât şansa să transforme ceea ce a rămas într-o sărbătoare. Una ipocrită.

O altă explicaţie ţine de poziţia net superioară din acest moment a Rusiei, în meciul echilibrului global. Bătălia pentru Ucraina a fost adjudecată cu brio de către Putin pe care Moldova nu l-a interesat niciodată. În noile condiţii, mutarea graniţelor Uniunii pe Nistru face din Basarabia un reper important, care merită toată atenţia. Şi spre care se vor îndrepta, prioritar, resursele destinate integrării. România îşi pierde din importanţă în favoarea părţii ei de peste Prut şi nu este deloc improbabil ca problema Schengen să se amâne până la un eventual transfer al frontierei estice.

Până atunci vom continua să ne digerăm refulările şi, eventual, resentimentele pe care le generează acest tratament preferenţial, acordat de viitorii părinţi europeni orfanului pe care au de gând să-l adopte.