Bancul cu Poşta

Ştiţi bancul cu Poşta? La uşa unei prostituate sună soneria. “Cine e?” – întreabă locatara. “Poşta!” – se răspunde de afară. “Câţi sunteţi?” – mai vrea să afle prestatoarea de servicii…
Cam aşa stau lucrurile şi cu Poşta Română. Numărul “clienţilor” care s-au bucurat de serviciile sale a crescut exponenţial, pe măsură ce instituţia a devenit tot mai slabă ca performanţă. Cu ultimele puteri, încearcă acum să se elibereze de povară. Numai că “clienţii” au avut prevederea să-şi blindeze contactele cu contracte. Beton. În sensul că dacă se renunţă la “serviciile” lor, vor primi despăgubiri. Şi nu mici. Poşta rămâne, aşadar, şi abuzată şi cu banii luaţi.
Poşta Română constituie un material exemplar de studiu de caz: cum se falimentează o companie a statului. Aflată în topul celor mai importante companii publice, Poşta a ieşit din comunism cu o structură de invidiat: practic, în orice colţ al ţării a existat o filială. Putea fi considerată una dintre cele mai competente structuri şi nimic n-ar fi împiedicat-o să se modernizeze şi să se adapteze condiţiilor actuale. Desigur, în era informaţională oamenii scriu mai puţine scrisori şi trimit mai puţine vederi din concediile pe care şi le mai permit. Rămâneau însă suficient de multe operaţiuni pentru care nu exista un alt operator. Poşta s-a numărat printre primele instituţii pe care au pus ochii devalizatorii banului public. Politicienii fără obraz şi managerii fără conştiinţă au pus mână de la mână şi au căpuşat-o fără milă. Şi, în timp ce lefurile operatorilor scădeau, creşteau exponenţial numărul şi retribuţiile şefilor. S-a ajuns ca Poşta să nu-şi mai permită să funcţioneze în unele locaţii, pentru că nu mai avea cu ce plăti curentul, angajaţii lucrând la lumina lumânărilor! Proiecte dubioase – de genul investiţiei hoteliere din Calea Victoriei – şi externalizării costisitoare – de genul avioanelor închiriate de la Blue Air – au înscris Poşta pe traseul unei degradări continue, asistate politic de miniştrii şi manageri hoţi sau incapabili (pe o scală de la Zsolt Nagy la Sandu sau Vreme) care i-au dat practic loviturile de graţie.   
Restructurările actuale se lovesc de o piedică uluitoare: ca să dea afară droaia de şefi care au apărut ca ciupercile după ploaie în timpul guvernării portocalii, de când datează marile tunuri – ar trebui ca Poşta să scoată din buzunar sute de mii de euro! O directoare căreia i s-a desfăcut contractul va primi salarii compensatoare de peste 60.000 euro. La fel alţi vreo 200 de directori şi directoraşi. Cine plăteşte?
Logic ar fi ca, dacă la contractele-beton nu se poate umbla (caraghios de patetic apelul ministrului Cotovelea, ca şefii veniţi din sectorul privat să renunţe benevol la compensaţii), paguba să fie imputată celor care au avizat şi semnat aceste documente oneroase care nu trebuiau citite cu lupa ca să se vadă că scopul lor era să asigure viitorul celor în cauză, nu prezentul. Iar dacă autorităţile doresc cu adevărat să elimine această formă dubioasă de clientelism,  asta ar trebui să facă: să calibreze contracte-cadru care să nu mai permită adaugări sau interpretări în folosul personal al persoanelor. Şi, probabil, că nu numai al lor…