Bacşişul guvernamental

Statul are 877 de reprezentanţi în consiliile de conducere ale companiilor cu capital de stat. Este vorba, bineînţeles, despre statul român. Nu altul. Aceşti reprezentanţi primesc indemnizaţii lunare sau de şedintă cuprinse între 1.500 şi... 137.585 lei brut! În general, indemnizaţia e calculată în funcţie de salariul pe care consiliul de administraţie îl acordă şefului instituţiei: cu cât acesta este mai mare, cu atât creşte şi indemnizaţia - plasată în general la 20 la sută din leafa directorului.
Mai aflăm că vreo câţiva dintre şefii acestui tip de instituţii - precum cei de la Eximbank şi CEC - încasează lunar 22.121 mii lei. Dacă veţi face un calcul pe o medie modestă de 3.000 lei lunar veţi afla cam cât intră în buzunarele clientelelor de partid plasate în consilii de administraţie pentru a-şi mai ridica nivelul de trai şi de a concura cu demnitate sectorul privat. Acesta din urmă încasează astfel de sume doar dacă firmele lor sunt performante, în timp ce la stat nimeni nu ţine cont de faptul că respectiva companie e falimentară: ce e al reprezentanţilor statului e pus deoparte.
Este cea mai clasică metodă de căpuşare a statului de către stat, cifrele acestea le erau bine cunoscute şi lui Tăriceanu (pe vremea căruia au înflorit) şi lui Boc (a cărui politică de austeritate viza pensiile şi salariile bugetarilor mărunţi) şi lui Ponta (care se socotea îndreptăţit să repare toate nedreptăţile predecesorilor săi). Nici unul nu s-a gândit să intervină pentru a schimba ceva. Pentru simplul motiv că aceasta era furculiţa din care puteau să-şi recompenseze colaboratorii şi amicii politici. Ba chiar şi pe unii adversari, care înţelegeau astfel că există o reciprocitate între putere şi opoziţie.
Cioloş, un premier care dă semne că tinde să devină antisistem, a declarat deunăzi că, în viziunea sa, în companiile de stat trebuie să devină o sursă de alimentare a bugetului şi nu una de venituri pentru administratori şi că intenţionează să le transforme în instituţii publice, dacă nu chiar să le desfiinţeze.
Un plan măreţ pe care l-aş saluta din tot sufletul dacă nu m-aş teme că bineintenţionatul premier are nu doar prea puţin timp la dispoziţie pentru a reuşi acest lucru, dar şi prea puţini aliaţi pe care să conteze.
Ştiu foarte bine că un astfel de demers poate fi blocat într-o mulţime de modalităţi, chiar de către cei mai apropiaţi colaboratori ai săi. Că povestea asta este ceva de genul bacşişului care nu poate fi nici desfiinţat, nici impozitat. Un bacşiş guvernamental trecut dintr-o administraţie în alta ca un soi de cutumă naţională...