Azi, Sfântul Eftimie cel Mare – Izbăvitorul de boli grele

Sfântul Cuvios Eftimie cel Mare, prăznuit în Biserica Ortodoxă pe 20 ianuarie, s-a născut în timpul consulului Graţian în anul 377 în Melitene, capitala civilă şi bisericească a provinciei romane Armenia Inferior (în prezent pe teritoriul Turciei), fiind fiul unor părinţi credincioşi numiţi Pavel şi Dionisia.
Cum Dionisia nu putea avea copii, cei doi soţi înălţau lui Dumnezeu rugăciuni pentru binecuvântarea familiei lor cu un prunc. La un moment dat au auzit vocea unui înger care le-a spus că Dumnezeu a auzit rugăciunile lor şi că, prin naşterea copilului, toate ereziile vor fi distruse, iar Biserica se va bucura de linişte şi pace. De aceea, sfântul a fost botezat cu numele de Eftimie (grec. Eu0uμιος, Euthymios care înseamnă "voioşie" sau "voie bună").
Când tatăl lui Eftimie a murit, mama sa l-a dat în grija episcopului  Otrie din Melitene,  care l-a inclus în rândul clerului în calitate de citeţ. Acest eveniment marchează începutul vieţii în cadrul Bisericii a Sfântului Eftimie. Deoarece era ager în studiile sale şi îi depăşea pe toţi ceilalţi în virtuţi şi viaţă ascetică, el a fost hirotonit preot şi însărcinat cu supravegherea sfintelor sihăstrii şi mănăstiri.
La vârsta de 29 de ani, el a mers la Ierusalim, unde a locuit împreună cu Sfântul Teoctist în peştera unui munte, situată în apropierea lavrei monahale numită Faran (în prezent Ein Fara undeva între Ierusalim şi Ierihon), la aproximativ şase kilometri est de Ierusalim. În perioada aceea, Sfântul Eftimie a vindecat mulţi oameni de boli. După cinci ani au părăsit acest loc şi au mers până au găsit o peşteră din râpa unui munte din pustie, către Iordan. Şi au locuit acolo mulţi ani, în viaţă aspră de sihaştri, trudindu-şi neîncetat trupul şi dorind a vorbi în linişte cu Dumnezeu prin rugăciune, aducând astfel sufletului lor hrana duhovnicească întru răbdare, bunătate, pace şi gând smerit. Iar, din nevoinţa aceasta, a primit marele Eftimie de la Dumnezeu harul Sfântului Duh, darul facerii de minuni şi al proorociei.
După un timp, cu voia lui Dumnezeu, au fost găsiţi de nişte păstori care descoperind darurile minunate celor doi părinţi au răspândit vestea. Astfel au început a veni la ei mulţi care se lepădau de lume, întemeind o mănăstire de obşte şi lavră de sihaştri. Ucenicii Sfântului Cuvios Eftimie cel Mare au spus despre dânsul: „Nu l-am cunoscut mâncând ori vorbind cu cineva fără de mare nevoie, afară de sâmbăta şi de duminica. Nu l-am văzut pe dânsul cumva dormind pe coastele sale, ci uneori şezând puţin, iar alteori o frânghie spânzurată într-un colţ al acoperământului chiliei ţinând-o cu amândouă mâinile, se împărtăşea puţin de somn pentru nevoia firii”.