Au venit de la Paris, ca să adopte un copil

O familie de români stabiliţi în Franţa, la Paris, a rămas uimită de ce a găsit în ţara natală. Cei doi, veniţi la Asociaţia Catharsis din Braşov să adopte un copil au fost uimiţi de legislaţia naţională în domeniu. „Legea adopţiei i-a dezamăgit profund”, arată preşedinta asociaţiei, Azota Popescu.
În toate actele normative adoptate de ţara noastră se vorbeşte de interesul superior al copilului, care trebuie să fie pus pe primul loc. Ţara noastră a şi semnat mai multe convenţii internaţionale prin care se obligă să urmărească interesul copilului, chiar dacă acesta ar urma să plece în alte zări şi să devină cetăţean al altui stat. Din păcate pentru cei aflaţi în instituţiile statului, aceasta din urmă prevedere nu este respectată. De fapt, aşa cum suntem noi, românii, „deştepţi”, am găsit o portiţă prin care să pară că respectăm tratatele pe care ni le-am asumat.
Mai exact, cetăţenii români stabiliţi în străinătate pot adopta copii din România. Chiar şi în această situaţie, însă, piedicile sunt nenumărate şi, în loc să le oferim o şansă la o familie şi la o viaţă acestor micuţi, preferăm să cheltuim sume importante cu ei pentru ca, în cele din urmă, să ajungă – cei mai mulţi, un procent covârşitor – fie asistaţi social, fie oameni ai străzii, fie infractori. Preşedintele Asociaţiei Catharsis, Azota Popescu, explică ce obstacole au de trecut românii care locuiesc în străinătate, atunci când doresc să adopte un copil din ţara natală. „Conform art. 3 din Legea adopţiei în vigoare, cetăţenii români cu domiciliul stabil în România şi reşedinţa în alte state, trebuie să locuiască efectiv pe teritoriul României timp de şase luni înainte de a depune cererea pentru obţinerea Atestatului. Ceea ce este imposibil pentru o familie, pentru că se pierd locurile de muncă şi se reduc considerabil veniturile”, explică Azota Popescu.

O lege care pune în pericol cuplurile
Dar, de fapt, aceasta este, de multe ori, cea mai mică dintre probleme. Românii stabiliţi în străinătate au, de multe ori, venituri suficient de mari încât unul din soţi să poată să nu muncească timp de un an. Mai există şi exemplele în care româncele sunt căsătorite cu cetăţeni străini care au afaceri sau venituri foarte mari şi nu este o problemă să nu muncească. Dar, să stea departe soţul de soţie timp de 6 luni până la depunerea cererii de obţinere a atestatului şi apoi alte trei luni, cât durează cursul – deci, 9 luni departe unul de altul – poate duce în multe cazuri la divorţ. Cei care formează un cuplu sudat şi trec peste acest neajuns au de întâmpinat, însă, alte piedici, puse de autorităţi sau de angajaţii statului român (aşa cum s-a întâmplat în celebrul caz al Sorinei şi al familiei Sacarin, români stabiliţi în Statele Unite, când asistentul maternal profesionist nu a vrut să le dea copilul pentru care au făcut sacrificii foarte mari timp de mai bine de un an).

Legea a fost şi mai rea, dar îmbunătăţirile sunt nesemnificative
Azota Popescu spune că, iniţial, legea nu prevedea nici măcar dreptul românilor stabiliţi în străinătate să înfieze un copil din ţară. Guvernul Boc a oferit acest drept în 2009, însă atunci era nevoie ca unul din soţi să stea un an în ţară fără întrerupere înainte să depună cererea de acordare a atestatului iar acesta era valabil un an. În 2016, în timpul Guvernului Cioloş, perioada de şedere s-a redus la 6 luni, iar valabilitatea atestatului s-a dublat. Cei care reuşesc să treacă peste aceste etape nu fac decât un prim pas.
„După obţinerea atestatului, persoanele cu reşedinţa în alte state se pot întoarce acasă la soţi şi, împreună, aşteaptă vestea cea mare: un telefon despre datele copilului cu care sunt considerate a fi compatibile. Se întorc în România pentru 30 de zile, timp în care se pot întâlni de câteva ori cu copilul. Dacă relaţia copil - mamă este optimă, se depune dosarul la tribunal pentru încredinţarea copilului în vederea adopţiei. Timp de 90 de zile, copilul şi mama sunt monitorizaţi prin vizite bilunare la domiciliul familiei. Se întocmesc 6 rapoarte, plus al şaptelea raport de acomodare psihologică. Tribunalul fixează termenul de judecată. Încă 10 zile. Se aşteaptă sentinţa definitivă, alte câteva zile. Cu sentinţa definitivă, primăria întocmeşte şi eliberează noul certificat de naştere al copilului, în care numele persoanei care a adoptat este înregistrat la rubrica mama copilului. Se traduc actele: sentinţa de adopţie, certificatul de naştere şi certificatul medical. Actele traduse sunt apostilate de Prefectură. Se încheie prima parte a adopţiei”, a explicat Azota Popescu.
Din nou, totul pare relativ simplu. Însă, există numeroase familii care, timp de mai mulţi ani, în care au obţinut mai multe atestate, nu au fost găsite compatibile cu niciun copil! Asta, deşi în instituţiile din România exista peste 50.000 de copii (însă, doar puţin peste 3.000 sunt declaraţi adoptabili, deşi, dacă s-ar respecta legea, numărul ar trebui să fie de cel puţin 10 ori mai mare). În plus, chiar când sunt chemaţi din străinătate, posesorii de atestat sunt, uneori, păcăliţi de asistenţii maternali. Aceştia le dau micuţilor medicamente care îi fac să pară bolnavi, doar ca să nu le fie luaţi. Ca o paranteză, dacă aceşti maternali îi iubesc atât de mult pe copii încât sunt în stare să recurgă chiar şi la astfel de gesturi, ar fi mai bine ca minorii să rămână în familia lor şi să se găsească alţi copii pentru cei care vor să adopte.

Procesul nu se încheie în ţară
Femeile care reuşesc să obţină toate actele în ţară, pleacă în patria adoptivă împreună cu copilul. „Soţul depune dosar pentru adopţia copilului adoptat de soţie. Alt proces de adopţie, alt stres, alte cheltuieli ... altă bătaie de joc pentru românii stabiliţi în străinătate. Urmează monitorizarea adopţiei pe timp de doi ani. Adoptatorii se adresează autorităţilor străine (din ţara în care locuiesc). Rapoartele post-adopţie, trimestriale, sunt trimise la Autoritatea Naţională pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilităţi, Copii şi Adopţie din România (aşa că adopţiile pentru trafic de organe sunt doar o poveste). Doar copiii norocoşi au parte de dragostea şi ocrotirea unor părinţi sacrificaţi de dragul adopţiei. Îmi amintesc mereu cazul Sorinei, copilul adoptat de familia Gabi Sacarin, românca stabilită în America”, încheie Azota Popescu. Asociaţia Catharsis a trimis la Guvern şi Parlament noi cereri de modificare a Legii Adopţiei prin care să se urmărească interesul superior al copilul, şi nu al angajaţilor statului, pentru care un număr cât mai mare de copii în sistem înseamnă venituri mai mari şi locuri de muncă mai multe.