Au trecut 75 de ani de la eliberarea ei, din „lagărul morţii”

Pe atunci era doar un număr 18.723. Îl are tatuat. Nu toţi au fost tatuaţi cu număr, mulţi au fost gazaţi şi apoi arşi în crematorii. Milioane, de fapt. Ea a supravieţuit. Este Rachel Năstase (foto), care, în august 1944 ajungea, împreună cu două surori, în cumplitul „lagăr al morţii” - Auschwitz-Birkenau. Un nume ce dă fiori celor care astăzi ajung în acel loc, pentru că acolo au murit 1,3 milioane de oameni. 1 milion dintre ei erau evrei. Un loc în care ea a muncit până aproape de moarte. De fapt, dacă nu ar fi venit eliberarea, în 27 ianuarie 1945, ar fi murit. De foame, de epuizare, de frig… 27 ianuarie este statuată, de peste 14 ani, drept Ziua Internaţională de Comemorare a Victimelor Holocaustului, iar Rachel Năstase s-a aflat, ieri, la Sinagoga din Braşov pentru a povesti aceste lucruri. Spre aducere aminte, pentru ca aşa ceva să nu se mai întâmple niciodată.

„Visam să mă satur de pâine şi cartofi măcar o dată. Şi apoi puteam să mor”
Avea 14 ani când a fost deportată, din Miercurea Ciuc, unde locuia atunci. A ajuns în Auschwitz-Birkenau în august 1944. „Când am ajuns am văzut ce scria – Arbeit macht frei - şi am zis că, gata, munca ne va elibera”, îşi aminteşte femeia. A muncit în cariere de piatră, alături de bărbaţi care dinamitau piatra, iar ea, alături de alte femei, umpleau vagonete şi le transportau unde se construia. Îşi aminteşte că a fost şi bătută de un „SS-ist”. Îşi mai aminteşte şi de foamea cumplită. „Nu era o foame aşa, că mi-e poftă să mănânc ceva. Visam să mă satur măcar o dată de pâine şi cartofi. Şi apoi să mor”, a povestit supravieţuitoarea.  
Munca neîntreruptă, foamea, frigul, frica de toate acestea îşi mai aminteşte. Dar şi de dorinţa de a trăi. De a reveni în ţară. „Aveam un vecin, Panko - să ştiţi că se ştia că noi vom pleca şi nu ne vom mai întoarce. A venit vecinul ăsta la noi, înainte să fim deportaţi şi ne-a spus să-i dăm lui ceva, că oricum nu ne mai întoarcem. Acolo, în baracă îmi ziceam că eu trebuie să trăiesc, să supravieţuiesc şi să-i arăt lui Panko că o să mă întorc”. Şi
s-a întors în Transilvania abia în vara lui 1945. Cu traume imense, însă. De surorile sale fusese despărţită încă din luna decembrie a anului 1944 şi le-a revăzut mult, mult mai târziu, la sfârşitul anilor 60. Dar îşi mai aminteşte că atunci, în decembrie 1944 nu se mai gazau deţinuţi. Însă unii au fost „împuşcaţi, spânzuraţi”. Nemţii începuseră evacuarea masivă a lagărului.
Se apropia deja Armata Roşie. În urmă au fost lăsaţi muribunzii. Fără mâncare, apă sau ceva. Nici măcar curent. Rachel Năstase era epuizată, într-o baracă. „Seara vorbeam cu cineva de pe prici şi dimineaţa vedeam că murise. Aşa am stat zile bune, printre morţi”, îşi mai aminteşte Rachel Năstase. Nici morţii nu erau scoşi. Apoi, în seara de 26 ianuarie 1945 îşi aminteşte că a apărut cineva cu o lanternă, deschisese uşa şi întrebase dacă este cineva care ştie româneşte. Rachel Năstase ştia. Făcuse câteva clase în limba română. I s-a spus să mai reziste, că a doua zi va veni Crucea Roşie şi îi va lua de acolo. Şi aşa a fost, în 27 ianuarie 1945 a venit eliberarea. Apoi, încetul cu încetul au revenit la viaţă, cu îngrijiri medicale şi mâncare dată puţin câte puţin, după atâta înfometare riscau să moară dacă mâncau mult dintr-o dată. Pe toate acestea le-a povestit Rachel Năstase, ieri, la Sinagogă, şi le va povesti cât timp va mai putea. Pentru a fi spre aducere aminte. Şi pentru ca aşa ceva să nu se mai repete vreodată.

„Ca să nu se repete o asemenea tragedie, în primul rând trebuie să ne aducem aminte”
Şi Tiberiu Roth, preşedinte al Asociaţiei Sioniste din România, a pierdut membri ai familiei sale. „Eu am pierdut 18 membri ai familiei mele. Asta a fost. Nu mai putem face nimic, decât să ne amintim de memoria lor şi să comemorăm această moarte nedreaptă. Să nu se repete o asemenea tragedie, în primul rând trebuie să ne aducem aminte şi pentru asta nu trebuie să uităm”, a spus Tiberiu Roth.  
Să nu uităm este şi îndemnul preşedintelui Comunităţii Evreilor din Braşov, Dan Floroian. „În prezent, noi abia reuşim să ne tragem sufletul după această mare tragedie. Nu putem uita. Noi trebuie să ne reamintim, să le reamintim copiilor noştri ca ei să ştie să le reamintească copiilor copiilor lor, pentru ca aceste lucruri abominabile să nu se mai petreacă niciodată”.
Din Braşov nu a fost deportaţi evrei, dar din judeţele învecinate da. În prezent, comunitatea evreiască din Braşov, dar şi Covasna numără aproximativ 200 de membri.