Au făcut-o de oaie!

Cine? Toţi! Începând cu Înalt prea-absentul Ponta şi cu Înalt prea-aţipitul Antonescu şi continuând cu gaşca de băieţi al căror coeficient de inteligenţă ar face invidios şi un câine: cei care au meşterit, pe “şest”, articolele din Codul Penal care urmau să-i scape de răspundere pe “imponderabili”.

În întregul său, operaţiunea vădeşte nu doar amatorism, ci prostie sadea. Cât de stupid poţi să fii ca să crezi că nimeni nu va observa mânăria?

Sau să-ţi închipui că strămoşeasca strategie a iuţelii de mână şi a băgării de seamă ar mai putea funcţiona într-un context general al controlului multilateral dezvoltat?

Oricât de justificat, pe fond, ar fi demersul, e limpede că nu aceasta era soluţia. E adevărat că graba legiuitorului a băgat laolaltă aleşii cu funcţionari publici, merele cu perele, dar nu poţi să conferi un tratament preferenţial primilor. Rezolvarea era chiar mai simplă: crearea unei categorii aparte care să aibă prevăzute responsabilităţi şi sancţiuni clare, care să nu-i facă pe aceştia intangibili la sancţionarea corupţiei. Iar modificarea pragurilor valorice pentru răspundere a fost chiar bomboana de pe coliva proiectului: să dai sancţiuni administrative pentru pagube de până la jumătate de euro e chiar prea de tot. Aici cred că i-a luat apa pe membrii conclavului nocturn care au zis: dacă tot o facem, hai să o facem lată!

Că opoziţia prezidenţială s-a prins la şmecherii şi le-a amplificat fără jenă, adăugând acuze care nu se susţineau, ţine de regula jocului politic, o regulă care a mai funcţionat la o altă tentativă, mai puţin frauduloasă decât aceasta – la suspendare. Atunci s-a născut sintagma absurdă a “loviturii de stat” şi tot atunci mediile politice internaţionale au reacţionat nu la faptele în sine, ci la supralicitarea lor interesată. Şi acum, vigilenta ambasadă a SUA şi îngrijoraţii ambasadori ai ţărilor UE care nu ne vor în Schengen, au luat drept bune alegaţiile băsiste, fără a avea cunoştinţă de realitatea nu neapărat mai bună: că nu s-a desfiinţat nici ANI şi nici DNA, că nu s-a făcut praf Codul Penal în aşa fel încât nici un corupt să nu mai poată fi tras la răspundere şi că nefericitele modificări nu conduc la nici o superimunitate (de care, între noi fie vorba, s-ar fi bucurat inclusiv parlamentari ai vocalei opoziţii).

Din nefericire, această acţiune îngroapă, cel puţin temporar, o iniţiativă necesară: amnistia. În orice stat civilizat aşa ceva se întâmplă la un interval de circa zece ani, când statul dă o şansă unei categorii importante de persoane care nu au comis infracţiuni grave să se reintegreze în societate. Nu e vorba nici de economiile invocate prosteşte de iniţiatori şi nici de riscul sancţiunilor europene. Este vorba, în primul rând de oameni, iar dacă ne călăuzim după principiul invocat de adversarii proiectului, că de amnistie vor beneficia şi unii politicieni despre care alţii consideră că n-ar trebui să beneficieze, atunci momentul potrivit pentru o asemenea operaţiune nu va fi niciodată, pentru că întotdeauna va putea fi găsită o “dedicaţie”.

Ce mai încoace şi încolo: puterea asta a făcut-o de oaie şi responsabilitatea nu va putea fi pusă doar pe umerii “meseriaşilor” care au conspirat la ceas de seară să-şi salveze colegii din ghearele anticorupţiei.