Atentat la siguranța națională: Șomerii!

Președintele, premierul și ministrul Muncii s-au întrecut, la finele săptămânii trecute în declarații al căror numitor comun ar fi lipsa de tragere de inimă a românilor, când e vorba de muncă. „Românii trebuie să reînvețe să muncească!” – a tunat Traian Băsescu, veștejind duduile „rujate și cu ochii cât cepele” care anunță apocalipsa salariilor și a pensiilor. „Avem prea mulți asistați” – și-a dat cu părerea Nelu Botiș, băgând în această categorie, la grămadă, și șomerii aruncați în stradă de politica Guvernului, și handicapații lăsați așa de natură, și mamele care s-au apucat să facă copii în plină criză. S-ar părea că avem de-a face cu o conspirație națională a mogulilor, sindicaliștilor, reporterițelor TV și – evident – a politicienilor din Opoziție care vor să împingă țara în prăpastia pe care o propovăduiește Dominic Strauss Kahn de la înălțimea turnului de fildeș al FMI. Guvernul și partidul de guvernământ, aceste victime inocente ale unui popor nerecunoscător, care-i calcă zi de zi în picioare – după o altă exprimare plastică a aceluiași președinte – fac tot ce pot și cât pot de bine, dar dacă românii nu muncesc, cum să o scoatem la capăt? Credem, oare, că lor le convine să tot împrumute bani, ca să-i poată da înapoi pe cei deja împrumutați? Nici vorbă. Dar dacă românii nu muncesc și așteaptă de la Guvern pomeni, cine e de vină? Păi cine altcineva decât „românii”. Cei cărora în 2005 li se prevestea că or să trăiască bine, iar în 2009 că nu vor avea treabă cu criza! Cei pentru care politicienii s-au întrecut în a inventa ajutoare și compensații, pentru a fi la rândul lor ajutați la urne. Este o poziție comodă ca atunci când ești prins cu mâna-n buzunar, să dai vina tot pe păgubaș. Din păcate, aceasta este politica unui guvern incompetent, pus în funcțiune de un președinte iresponsabil, care preferă să ducă țara de râpă decât să recunoască și să îndrepte erorile în serie pe care le comite. Sunt românii leneși, nu vor să muncească? Au unde și pentru ce? Sunt ei șomeri de plăcere? Preferă ei în mod pervers să trăiască din patru milioane, ajutor de șomaj, decât din 10, leafă? Asta este însă, soarta pe care le-a rezervat-o același Guvern, care trage mâța de coadă constant, evitând până la ultima limită o reformă reală a statului bugetofag, și a unor politici realiste de relansare economică. În aceste condiții, probabil că CSAT ar trebui să adauge pe lista amenințărilor la adresa siguranței naționale regulamente naționale (de fapt, a liderilor temporari) și șomajul – pentru că acesta ar putea să se transforme într-un pericol real la scaunele pe care le ocupă întregul contingent de politicieni incapabili și hoți cu care ne-am pricopsit la ultimele alegerei.