Ascensiunea Elenei Udrea mai poate fi oprită?

Dar de ce să fie oprită? Ce pericol reprezintă pentru țara românească fosta juristă de la Primăria Capitalei, care-l apăra cu propriul său trup pe primarul general de atunci, de atacurile mârșave ale paparazzilor, ce încercau să-i tulbure clipele de meditație de la Golden Blitz? Pentru că aceasta a fost, practic, prima notificare publică a existenței „blondei de la Primărie” și a devotamentului acesteia față de liderul democrat. Deși ea intrase în politică în calitate de liberală, după ce făcuse o escală de tatonare prin anticamera lui Cozmin Gușă când acesta era mare și tare pe la PSD-ul lui Năstase. Nepătrunse sunt, însă, căile politicii. Ascensiunea politică a Elenei Udrea a început odată cu numirea sa, de către noul președinte, în calitate de consilier bun la toate și, într-un fel, șefă peste ceilalți consilieri și consiliere ai președintelui. Ea a fost cea care-i dădea indicații lui Pleșu și-l îndruma pe Stolojan, tot ea fiind cea care pregătea vizitele externe ale lui Băsescu, cu o competență dată în vileag într-o celebră emisiune de televiziune, în care a aflat că Norvegia nu este membră UE și nici că nu e condusă de un președinte. S-a dovedit însă foarte utilă în băgarea zâzaniei între Băsescu și Tăriceanu, tot ca fiind cea care a fluturat, triumfătoare, în fața camerelor (TV, nu ale Parlamentului!) bilețelul roz prin care Călin cerea clemență pentru amicul Dinu. Zarva aproape permanentă iscată de activitățile sale l-a făcut până la urmă pe Băsescu să renunțe la serviciile ei directe, eliberând-o de obligațiile de consilier și lansând-o într-o campanie de gherilă aproape permanentă cu inamicul liberal. Pentru alegerile din 2008, Elena Udrea a utilizat cu curaj toate trucurile populiste: a dat cu mopul prin școli, a tricotat în direct la T.V. și chiar s-a dat drept o ascultătoare de radio, mare fană a doamnei Udrea. Oricât ar părea de straniu, pentru o națiune de oameni care miros de la distanță impostura, a avut succes: s-a ales deputată! Și odată aleasă n-a fost decât un pas de făcut pentru a deveni titulara unui minister nou-nouț, creat special pentru ea. Ca ministru al Turismului, Elena Udrea s-a transformat pe sine însăși într-un brand, neezitând a se pune în ale mai inedite poziții (politice). A dus o luptă dură cu Comisia parlamentară care a încercat să o înfunde pe motiv de abuzuri și a biruit-o prin contraatacuri iscusite și prin insubordonări flagrante, imposibil de sancționat. A rezistat cu brio căderii primului guvern Boc, fiind premiată cu un portofoliu suplimentar. Și, în fine, când lucrurile s-au lămurit, grație vechiului său prieten Oprea, cel care cu transfugii săi a adus liniștea în tabăra democrată, a obținut și premiul cel mare: un minster cât două, cu un purcoi de bani de cheltuială pe tot felul de „proiecte”! Demisia pe motive personale a fostului premier desemnat Negoiță îi deschide drumul în ierarhia de partid, unde alții erau mai mari ca ea în grad: de pe poziția de șef interimar al organizației PDL a Capitalei va face cu ușurință pasul spre șefia deplină. Iar de aici până la Palatul Victoria, când uzatul Boc se va retrage la coasă și la cioplit (sau la biroul de sesizări al PDL, după modelul „Ciorbea”), nu mai este decât o aruncătură de băț. Ascensiunea Elenei Udrea pare că nu mai poate fi oprită. Și de cine?