Asasinii lui Ursu

Gheorghe Ursu a fost inginer la un institut de cercetări din Capitală, anchetat şi arestat pentru propagandă duşmănoasă împotriva regimului. A regimului comunist. Nu a fost un disident în înţelesul clasic al termenului. A practicat disidenţa căreia i se dedeau majoritatea românilor excedaţi şi nemulţumiţi de abuzurile sistemului. Între amici, de încredere sau cu sine însuşi. Ursu avea un jurnal în care nota observaţii critice şi resentimentele pe care i le genera un sistem care opresa libertatea de gândire. Datorită acestuia a intrat pe mâna Securităţii şi a miliţiei – însărcinată să facă treburile murdare ale primeia. A fost arestat, închis, cercetat cu brutalitate. Ţorţionarii săi au evitat să-şi folosească propriile mâini pentru a-i smulge eventuale mărturisiri. Au recurs la un procedeu clasic. I-au băgat în celulă un infractor notoriu care a primit sarcina să-l bată sistematic. Atât de bine şi-a îndeplinit acesta misiunea, încât de pe urma acestor torturi inginerul Ursu a decedat.
După revoluţie s-a deschis un dosar care a identificat responsabilii pentru această tragedie. Cel implicat direct, infractorul Marian Clită, fusese eliberat şi plecase peste graniţă. Undeva prin Belgia a omorât o stewardesă şi a fost returnat în ţară pentru a fi judecat. Au fost trimişi în judecată şi miliţienii care îl cercetaseră făcând uz de metode brutale, condamnaţi pe diferite termene. A intrat în malaxorul responsabililor şi colonelul Grigorescu, şeful arhivei SRI, acuzat că a făcut pierdut jurnalul incriminator al disidentului. A ispăşit şi el câţiva ani şi nu demult, în perspectiva redeschiderii dosarului s-a sinucis.
La insistenţele fiului inginerului Ursu, cercetarea a fost reluată recent într-un nou dosar şi parchetul a anunţat zilele trecute începerea urmăririi fostului ministru de Interne George Homoştean. Evident că această repunere pe rol a cazului nu-i mai este de nici un folos celui care a fost atât de crunt pedepsit pentru o vinovăţie imaginară: ţinea un jurnal duşmănos şi se găsiseră, la percheziţia domiciliară a câtorva firfirici în valută rămaşi de la nişte excursii şi nedeclaraţi. Ursu merită însă o reparaţie completă din partea celor care au practicat metode de teroare fizică şi psihică.
Cineva însă lipseşte de pe lista asasinilor prezumtivi ai lui Ursu: colegii de muncă! Exact! Cei alături de care acesta s-a aflat ani de zile, în care a avut încredere şi cu care au împărtăşit şi lucrurile bune şi cele rele pe care viaţa le-a oferit. Ei bine, aceştia s-au dovedit a avea conştiinţele pătate de tragedia colegului lor. Cel căruia i-au umblat printre lucrurile închise în sertarele biroului, i-au violat notele intime din jurnal şi au sesizat “organul de securitate” în legătură cu conţinutul lor duşmănos. Pentru că Ursu n-a făcut, practic, nimic din ceea ce constituie profilul unui disident activ: nici nu a împrăştiat manifeste, nici nu a trimis scrisori anonime, nici nu a încercat să îndoctrineze pe cineva. Şi nu doar atât! Cine va avea curiozitatea să răsfoiască filele dosarului va găsi acolo adevărate ode ale delaţiunii şi ticăloşiei. În şedinţa de demascare a acestuia a fost o adevărată întrecere socialistă de acuzaţii, invective şi procese de intenţie. Acestea au fost consemnate în procesul verbal al şedinţei cu nume şi prenume. Unde sunt aceşti asasini pasivi ai inginerului? Ei, de ce să nu plătească pentru crima pe care pur şi simplu au pus-o la cale prin “ataşamentul” lor faţă de sistem?
Poate că, în spiritul dreptăţii, îşi vor găsi şi ei locul în rechizitoriul care îi va face dreptate, dincolo de mormânt, inginerului Ursu.