Arta care vindecă

Foto:  „Visele de slănină ale unui urs din est” - cel mai recent performance al Vivianei la Berlin.

Originară din Făgăraş, artista Viviana Drugă locuieşte şi lucrează la Berlin, unde s-a stabilit după o călătorie de explorare şi studii prin România. În capitala Germaniei, aceasta caută conexiuni speciale şi spirituale care să vindece.
Cel mai recent performance al său la Berlin este „The Fat Dreams of an Eastern Bear” (Visele de slănină ale unui urs din est, trad.), prin care a încercat să recreeze o mitologie personală. A adăugat poveştile bunicului ei, Tata Drugă, învăţător peste sate în Făgăraş, care se întâlnea cu un urs fantastic în miez de iarnă. Acestea se îmbină cu cele ale artisei ce s-a format într-o ţară post-comunistă, care şi-a căutat esenţele spiritului în şamanism şi în Tarot, pentru a vindeca un loc îndurerat în care urşii închişi între betoane „distrau” vizitatorii. Despre viaţa ei, artista braşoveancă a vorbit într-un interviu acordat pentru Life.

- De ce ai plecat în Germania?
- Cred că plecatul acesta s-a pregătit înainte să mă nasc. Mama a avut un vis în care afla că va avea două fete ce vor vorbi limba germană. Şi iată că am o soră mai mare, are şi ea ochii albaştri şi locuieşte la Berlin.
Tata era perplex la deciziile pe care le lua mama, fiindcă aş zice că ea le lua bazându-se pe intuiţie. Iată că şi numele noastre le-a visat şi aşa au fost, o Viviana şi o Cristina. La fel, mama a decis că noi vom merge la grădiniţa germană şi aşa s-a întâmplat. Apoi am făcut toate studiile în limba germană, chiar dacă nu eram etnic, dar aşa a vrut mama. Deci, este meritul ei cumva că noi suntem aici.
Desigur, la început nu am înţeles deloc de ce trebuia să facem aşa; noi nu ne puteam face temele, fiindcă totul la şcoală, inclusiv sportul, se făcea în germană, iar ai noştri nici nu vorbeau limba. A fost o schizofrenie culturală (de ce trebuia să învăţăm noi limba asta groaznică?), pe care nu am înţeles-o decât mult mai târziu.

- Şi nu v-aţi opus?
- Ba da, m-am opus. Sora mea, mai mare decât mine, a parat toate „loviturile”: ea ştia limba, îmi traducea, deci mi-a fost mult mai uşor. Cu toate astea, eu am „rebelit” foarte mult, şi am atins punctul culminant în liceu, când a trebuit să plecăm din oraşul nostru, din Făgăraş, să ne mutăm la Sibiu, cu chirie. Mama nu a fost foarte încântată de asta, dar ea începuse, noi doar continuam (râde).

- De ce nu era Braşovul o opţiune?
- Sibiul mi-a plăcut mie mai mult, mi se părea mai săsesc; în plus auzisem că liceul era foarte bun, iar asta conta; aveau teatru, muzică bună, deci multe motive. Iar dacă vezi lucrurile în lumina asta, Berlin a venit ca o dezvoltare naturală: am plecat de la Sibiu, la Cluj, apoi la Bucureşti şi mai departe la Berlin.

- Cum s-a născut tentaţia de a performa la tine şi ce ai făcut pentru ea?
- A început în România, într-o perioadă în care eram foarte preocupată de fotografie şi umblam peste tot cu camera foto după mine. Atunci am realizat că realitatea care trece prin cameră îţi dă o putere fascinantă. Ce am observat mai departe a fost că dacă mă pun în faţa aparatului şi testez, dau formă unei acţiuni (nu mi-era cunoscut termenul performance) şi interacţionez cu mediul poate să fie ceva puternic aici.
Eram în Bucureşti, era ziua presei libere, era şi Traian Băsescu, preşedintele României, semna autografe în Piaţa Revoluţiei, erau şi nişte graffiti artists, plătiţi să facă nişte desene acolo, ceva ce nu am înţeles. Ce am făcut eu? M-am dus direct la Băsescu, aveam o revistă Caţavencu în mână, iar pe prima pagină era o caricatură cu Ceauşescu. Am rupt foaia şi i-am cerut un autograf preşedintelui. Am primit ce-am vrut.
Mai târziu aveam să-mi dau seama că asta însemna performance, iar în România căpătau o forţă specială fiindcă erau multe pârghii care te făceau să te gândeşti că trebuie să schimbi ceva,  fiindcă nu eram mulţumiţi cu ce se întâmpla. Nu era ok că se plantau palmieri în mijlocul Bucureştiului, o dată la trei luni, cu scopul de a impresiona populaţia şi a câştiga alegerile. Aşa că am făcut nişte „acţiuni” ca de guerilla, dimineaţa, la 7.00, când nu era aproape nimeni, cu teama de a fi prinşi de poliţie (fiindcă nu aveai voie să te apropii de palmieri) şi am făcut Republica Banana.
Vorbim de un oarece disconfort să faci lucrurile la limita legalităţii, permisivităţii, dar acel disconfort dispare în momentul în care eşti conştient că nu poţi rămâne indiferent, că trebuie să faci ceva, să schimbi.
În Berlin s-a schimbat orientarea, fiindcă am început să fiu mai interesată de magie, de spiritualitate, moduri de vindecare. Când intri în zona de performance e ca şi cum ai intra într-o realitate în care timpul are altă dimensiune, iar lucrurile se văd şi se simt altfel. Asta mă fascinează pe mine. În performance, spre deosebire de teatru, sângele este real; tu ai un scop, ştii ce vrei să faci, dar nu ai un plan pe care îl repeţi şi îl redai. Iar ce faci tu poate fi foarte bun sau foarte prost, dacă nu reuşeşti să te conectezi la acest timp sacru despre care vorbeam, unde eşti foarte prezent. Orice s-ar întâmpla o iei ca pe un alt început, reacţia este spontană, prezentă, acolo şi atunci, iar acesta este ceva foarte important pentru mine.

- Ce este Tarot de Berlin?
Viviana Drugă: Este un proiect care a început în 2011, dintr-o curiozitate în zona de simbolism. Am descoperit Tarot dar nu ştiam de unde să încep; mă uitam la acele imagini şi nu pricepeam cum funcţionează. Am încercat să citesc despre el şi mi-am dat seama că nu am cum să îl înţeleg dacă nu îl reproduc. Adică să încerc să creez acea imagine.
Mi-am folosit toţi prietenii din Berlin, din acea perioadă, adică 31 de oameni din 17 ţări diferite. Am lucrat şi cu nişte creatori de costum şi am creat proiectul, în care prietenii mei reproduceau posturile din cărţile de tarot. Sigur că am păstrat canoanele, poziţia mâinilor, a capului, absolut tot, doar că am sfârşit, evident, prin a avea motive contemporane: masa de bucătărie vopsită şi folosită, polonicul erau moderne. Trei ani de zile, cât am lucrat la proiect, mi-am vopsit şi colorat toţi pereţii.
Eram fascinată de Alejandro Jodorowski, un artist şi un mare tarologist. Eram foarte interesată de filmele lui, călătoriile sale în Mexic, cărţile biografice în care vorbeşte despre artă şi psihomagie.
Ei bine, el vorbeşte despre Pachita, o vindecătoare din Mexic, la ale cărei ritualuri psihomagice a participat şi el. Ce făcea Pachita era că, de pildă, declama: „am să îţi scot inima bolnavă din piept şi am să o înlocuiesc cu una sănătoasă!”. În acest proces ea folosea sânge, dar bineînţeles că nu exista o operaţie, dar era un performance, mai mult orientat spre teatru, că nu era real. Dar era perceput ca şi real. Prin această percepţie, a realului, se producea o transgresiune şi persoana respectivă se vindeca.
Aşa am descoperit eu Tarot şi am realizat că toate aceste imagini, într-un puzzle, compun sufletul uman şi o încercare de a-l înţelege.

- Ce faci tu acum, ca proiect curent în Berlin?
- Cu o lună în urmă am avut un performance într-o galerie, Bearenzwinger, unde exista un „showroom” de urşi şi unde veneau vizitatori să îi vadă.
Ursul este simbolul Berlinului, iar acest loc era şi el un soi de simbol al oraşului. În 2015 a murit ultimul urs de acolo, Schnute, iar activiştii pentru drepturile animalelor au reuşit să împiedice perpetuarea acestui showroom.
Nişte curatori independenţi au preluat locul, tot sub tutela statului, iar acolo am avut şi eu posibilitatea de a susţine un performance, The Fat Dreams of an Eastern Bear.
Eu m-am conectat la un urs care nu a trăit niciodată între betoanele oraşului, într-o închisoare urbană, ci la unul de pădure, liber, ursul din poveştile copilăriei.
Când eram mică bunicul meu, învăţător pe mai multe sate din zona Făgăraşului, povestea din experienţele lui la limita fantasticului. Avea o trăsură cu doi cai, Alba şi Neagra. Şi-mi povestea cum se întâlnea, în toiul iernii, ba cu urşii, ba cu lupii şi cum se gândea el ce să aleagă: să o dea pe Alba, să o păstreze pe Neagra. Iar într-o seară s-a întâlnit şi el cu ursul. Şi nu avea trăsura, aşa că tot ce a putut face a fost să se prefacă mort. A tras raniţa peste cap, ursul a dat cu laba peste cap, apoi l-a lăsat în pace.
Exact la acest urs care dă cu laba peste raniţa lui Tata Drugă voiam să mă conectez şi să creez o comunicare în galerie, live.
Ursul iarna acumulează grăsime şi se pune la somn şi visează la mâncare, cea mai bună mâncare: fructele de pădure, mugurii, tot ce găseşte mai bun în pădure. Ursul este un mare gurmand. Acest urs, pe care nu l-a cunoscut niciodată vreun berlinez voiam să vină în acea seară în galerie. Ce am făcut? Am comandat grăsime de urs din Ucraina, la graniţă cu România. Am fiert untura în apă şi am creat un fel de saună, iar lumea a inspirat acest urs, care a intrat în porii berlinezilor. În plus mai exista un printer iar eu transmiteam nişte mesaje ce-mi veneau în minte, de parcă ar fi fost gândurile ursului, iar ele se imprimau. Un soi de tehnoşamanism.

- Foarte îndrăzneţe performance-urile tale. De ce aşa? Te provoci pe tine sau provoci oamenii din jur?
- Provoc nişte situaţii. Vreau să scot din situaţia respectivă istoria locului. Voiam să aduc un pic de vindecare acelui loc, un spaţiu trist, care mirosea a urs. Iar ce am vrut eu a fost să creez o mitologie personală, care venea din biografia mea, a bunicului şi a locului de unde vin eu, şi să aduc un pic de poezie acolo.

Foto:  Braşoveanca în performance „Burn, Mother, Burn!”

Foto:  „Republica Banana” - performance realizat în Bucureşti.

Foto:  „Tarot de Berlin” - un alt proiect al artistei.

Foto:  „Tao Rebirth” – la Beijing.

Foto:  Cu Traian Băsescu, primul „performance”.