Arhitectura, graniţa dintre artă şi tehnică

A fi arhitect înseamnă a fi un artist complet şi contemporan cu momentul de avangardă, înseamnă a da, printr-o sumă întreagă de preocupări complexe în domeniul vizualului şi nu numai, măsură talentului, creativităţii, culturii şi viziunii personale în lume, societate şi comunitate, este de părere arhitectul braşovean Teofil Mihăilescu. Acesta s-a apucat de această meserie din pasiune şi crede că nu există o profesie mai bună în „industria viselor”. Nu în ultimul rând, este şi profesor la Universitatea din Bucureşti şi îi modelează pe tinerii aflaţi la început de drum în acest domeniu, încercând ca aceştia să îşi descopere propria creativitate şi nu doar să preia un model de gândire.

- Ce v-a atras către Facultatea de Arhitectură?
- Cred c-a fost la început o intuiţie a părinţilor mei şi un vis „avant la lettre” pentru mine. Vedeam în casă la propriu făcându-se artă şi am desenat de când mă ştiu. Am fost încurajat în acest sens şi am devenit din ce în ce mai dependent de a mă exprima prin desen. Fiind şi un spirit tehnic şi descoperind că arhitectura e la graniţa dintre artă şi tehnică, asta mi s-a potrivit cel mai bine. Am înţeles asta pe la 10 ani. Şi-am continuat pe acest drum, până astăzi. Nu există o mai bună profesie în „industria viselor” şi nici o mai bună perspectivă în a-i face pe oameni să înţeleagă lumea urbana. Şi-am făcut pasul: Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu” din Bucureşti, lucru care m-a extras din universul meu transilvănean şi m-a imersat în lumea cosmopolită şi în rapidă schimbare a Bucureştiului anilor ’90.

Foto: Arhitectul braşovean crede că este esenţială experimentarea arhitecturii din diverse spaţii culturale pe viu, aşa că a studiat şi la o serie de facultăţi de renume din lume printre care se numără şi cea din Milano

- După 1989 am sperat cu toţii că vom scăpa de imaginea cenuşie a clădirilor comuniste. Acum parcă s-au revărsat vopselele întregului spectru peste clădiri, s-a trecut la extrema cealaltă. Cum percepeţi fenomenul arhitectural din România de dinainte de 1989 şi cel din prezent?
- Am trăit vremuri ale extremelor, în care arhitecţi talentaţi au fost frustraţi să creeze într-o lume închisă şi dictatorială a constrângerilor şi condiţionărilor de tot felul. Într-o mare de cenuşiu ante ’89 s-au realizat totuşi şi obiecte de arhitectură de mare valoare. A fost firesc să urmeze post ‘89, după o lume a privaţiunilor de orice fel, o lume a libertăţilor aproape totale şi în arhitectură, de la cele legislative la cele ale opţiunilor plastice. Lumea românească a trebuit să se racordeze la realităţi de la care fusese deconectată o jumătate de secol. A fost greu dar, îmi asum acest risc spunând asta, scuzabil. Încet, ne înscriem în coordonatele libertăţilor cu reguli. Pentru toate acestea a fost nevoie şi în arhitectură de victime colaterale. Are şi fenomenul arhitectural-urbanistic rateurile sale, rateuri care, în sens evolutiv şi la scara istoriei, au şi ele rolul lor.

- Arhitecţii fac posibilă materializarea viselor de a vrea şi a locui în casa mult dorită. Voi definiţi spaţii pentru oameni. Care este cea mai mare satisfacţie pe care v-o conferă această profesie?
- Sunt mai multe tipuri de satisfacţii. Pentru mine ca arhitect practician e uimitor de fiecare dată când o sumă de desene se transformă în realitate, e minunat când întâlnesc clienţi care ştiu ce-şi doresc şi înţeleg colaborarea cu arhitectul în sens de parteneriat (prin care uneori se descoperă pe ei înşişi), e extraordinar atunci când pot face arhitectură necondiţionat de meschinării, e o mare bucurie când aud de la oameni că sunt fericiţi în casele „mele”. Pentru mine ca profesor la facultatea de Arhitectură din Bucureşti e extraordinar să am şansa să pot modela tineri aflaţi la început de drum şi să-i pot ajuta nu să-mi preia tipul de gândire, ci să-şi descopere propriul drum, propria creativitate. Pentru mine ca arhitect-publicist e o mare satisfacţie să pot cristaliza interfaţa dintre fenomenul de arhitectură şi urbanism şi lumea profană. Pentru mine ca fotograf, e o bucurie să pot „scrie cu lumină”, împărtăşind astfel stări care aduc bucurie. Pentru mine ca artist, să pictez e o imensă bucurie. Parafrazând o zicală populară, spun că profesia îţi dă, dar nu-ţi bagă-n traistă! Şi pentru toate aceste satisfacţii este un mare efort, cu multe renunţări.  

- Ce înseamnă şi ce presupune să fii arhitect în aceste vremuri stăpânite de aglomeraţie urbană, de spaţii limitate, de bani şi lipsa lor?
- E o provocare, dar şi un paradox. Vă dau un exemplu din facultate. De câte ori studenţii au de făcut un proiect într-un teren lipsit de orice condiţionări constată că acest lucru e extrem de dificil, în opoziţie cu situaţia în care li se cere un proiect într-un context cu multe condiţionări, căruia-i fac faţă la nivel optim. Cred că e-n natura umană abilitatea de a rezolva situaţii dificile în opoziţie cu libertatea totală a opţiunilor, cu care uneori nu ştii ce să faci. În altă ordine de idei, cred că este esenţială cultura vizuală şi experimentarea arhitecturii din diverse contexte şi spaţii culturale pe viu. În acest sens, pentru mine, a fost extrem de util să pot avea oportunităţi serioase în acest sens, date de diverse burse şi granturi la facultăţi de arhitectură din mari universităţi precum Royal Institute of Technology în Stockholm, Suedia (1998, 2004-2005), Politecnico di Milano, Italia (1999-2000), Universita degli Studi di Genova, Italia, (2001), sau lucrul ca arhitect rezident la Exhibitions Design Department al The J. Paul Getty Museum în Los Angeles, California, (2002-2003).

- Care sunt în opinia dumneavoastră cele mai mari provocări la care trebuie să facă faţă arhitecţii din România anului 2014 ?
- O mare provocare este să renunţi la orgoliu si îngâmfare, stări omniprezente în aceasta „breaslă” a arhitecţilor (am pus breaslă în ghilimele, pentru că nu suntem, de fapt, uniţi ci, mai degrabă dezbinaţi: suntem toţi „geniali”, asta-i problema, mai ales cei tineri care, poate firesc, se cred chiar buricul pământului şi cred că istoria i-a aşteptat pentru a fi rescrisă de ei, uitând ca sunt doar nişte arhitecţi cruzi într-o mare a absolvenţi de arhitectură – peste o mie pe an numai în România!). O altă mare provocare este să ai o atitudine deschisă faţă de zonele istorice şi de monumentul de arhitectură şi nu una încremenită în proiect, ce dă istoriei un destin de mumie, greşit total în primul rând pentru destinul obiectului de arhitectură de protejat. O încercare mare e să te obişnuieşti cu gândul că întotdeauna interesele economice şi politice bat proiectarea de arhitectură şi urbanism în pur interes al oraşului, dar asta a fost în toată istoria şi nu se poate schimba. O provocare este şi să faci faţă realităţii că oraşul este viu şi transcende gândirea arhitectului şi sistemul de valori după care împărţim, ca arhitecţi, lumea în frumos şi urât. Apoi, nu e nimic mai greşit decât să vrei, ca arhitect, să aduci fericirea cu forţa.    

- Despre calitatea sau lipsa calităţii producţiei de arhitectură din România şi nu numai, ce părere aveţi ?
- E relativă această categorisire calitate-lipsă de calitate. La începutul profesiei eram tentat să împart lumea în alb şi negru. Am descoperit cu timpul că ea e-n infinite nuanţe de gri. Istoria şi timpul pulsează iar legislaţiile nu fac judecăţi de gust sau de valoare ci doar verifică dacă un produs de arhitectură se înscrie în nişte parametrii tehnici acceptabili. Restul e…tăcere iar arhitectura vorbeşte mult tăcând. Multe fenomene sunt explicabile. Sărăcia, lipsa educaţiei vizuale, lipsa culturii, realităţile zilnice care nu iartă pe nimeni şi nevoile acute ale oamenilor duc la infinite compromisuri. Da, judec un om bogat pentru o casă mizerabilă estetic, pe care are orgoliul s-o facă el, nedând doi bani pe profesia de arhitect şi neînţelegând nimic din şansele pe care le are să vadă alternative de calitate. Nu, n-am cum să judec un om sărac, pentru o casă urâtă, pentru că el n-ar fi putut mai mult şi, în primul rând, trebuia să aibă un adăpost, funcţia primară a arhitecturii. În acelaşi timp nu pot să nu constat faptul că există în România producţie de arhitectură de calitate, care tinde să devină reper în fenomenul de arhitectură local, că beneficiarii sunt din ce în ce mai avizaţi şi din ce în ce mai conştienţi de rolul arhitectului dar şi că sunt foarte puţini cei care mai investesc în arhitectură în această perioadă de criză iar pentru ei se bat foarte mulţi arhitecţi. Are şi criza „farmecul” ei! Un mare arhitect, Frank Lloyd Wright spunea că arhitectul, spre deosebire de medic, nu poate să-şi îngroape erorile. Merită să reflectăm la asta, nu credeţi?  

- Care sunt stilurile arhitecturale care vă plac cel mai mult şi de ce?
- Vă dezamăgesc: eu nu vorbesc în termen de stiluri care-mi plac. Vorbesc de stări şi idei care-mi plac în relaţie cu arhitectura. Îmi place arhitectura care nu sfidează natura, ci se integrează în ea. Preţuiesc intimitatea în spaţiul arhitectural, flexibilitatea şi coerenţa sa. Sunt ataşat de ceea ce înseamnă arhitectură bioclimatică, autosustenabilă energetic, cu folosirea de materiale locale, de forţă de muncă locală şi amprentă de carbon redusă. Ador spaţiile proiectate judicios, fără risipă. Preţuiesc simplitatea, modestia, ergonomia în tot ce înseamnă design, mobilare, decoraţiuni interioare. Îmi plac lucrurile şi spaţiile care folosesc precis la ceva. Cred că arhitectura şi amenajarea de interior sunt pentru liberă expresie nu pentru bună impresie.  
 
Îi place România şi crede că a ales bine
Deşi avea oportunităţi peste hotare, Teofil Mihăilescu a ales să rămână în ţară. „Continui să spun că am ales bine, dacă stau să mă gândesc numai la faptul că, după călătorii în toată lumea, mi-am întâlnit soţia la Braşov şi avem împreună doi băieţi minunaţi şi o căsnicie fericită”, a mărturisit tânărul. În ce priveşte profesia, face arhitectură în cadrul Biroului de Arhitectură pe care şi l-a deschis la poalele Tâmpei, este conferenţiar universitar la Facultatea de Arhitectură din Bucureşti, scrie cărţi şi articole despre fenomenul arhitectural-urbanistic, face fotografie şi expediţii, dar şi pictură. „Trăiesc simplu şi frumos. Am trecut recent de 40 de ani şi întreaga perspectivă asupra vieţii mi s-a schimbat. Cred în viaţă echilibrată, în familie, in linişte, cred că arhitectura e un mod de viaţă şi că a fi arhitect nu e un drept, ci un privilegiu”, a concluzionat arhitectul braşovean.

Legat, la propriu şi la figurat, de lentila aparatului de fotografiat

Foto: Fotografia lui Teofil Mihăilescu care a devenit fotografia anului 2011 la „Arhitext” şi pentru care a fost premiat

Arhitectul Teofil Mihăilescu face fotografie din pasiune. „Fotografia e parte din viaţa mea, din cariera mea, iar aparatul de fotografiat îmi e însoţitor permanent. Mai mult decât instrument indispensabil preocupărilor mele în domeniul vizualului, mai mult decât mijloc de comunicare vizuală, aparatul de fotografiat e pentru mine un altfel de caiet de schiţe, un partener, un interlocutor. Îmi place să fac ceea ce numesc fotografie de atmosferă urbană, un fel de fotografie-reportaj în care încerc a surprinde relaţiile de orice natură dintre om, ca individ sau in ipostaza comunitara, şi ceea ce generic numim arhitectură”, a mărturisit Teo. Acesta susţine că ceea ce îl provoacă permanent e surprinderea în fotografie a diverselor ipostaze ale sentimentului locului. „Acest lucru vreau să-l «vorbesc» în fotografiile mele, fie că se leagă de mediul urban, fie că descriu momente speciale ale unor peisaje spectaculoase, fie că încearcă prin detalii semnificative să vorbească de întreg «in absentia» întregului, fie că prind sufletul unor personaje întâmplător întâlnite, ce devin purtători de stare şi sentiment al locului”, a explicat tânărul. Cea mai recentă realizare a sa în domeniul fotografiei o reprezintă apariţia albumului „Athos. Arhitectură şi Spaţiu Sacru”, o apariţie editorială şi tipografică de excepţie, rezultat a patru ani de muncă. „Albumul, cu aproape 500 de fotografii color în aproape 200 de pagini şi text în română, engleză, franceză şi germană este disponibil pe www.libris.ro sau în Librăria St. O. Iosif din Braşov. Achiziţionarea albumului de Athos nu aduce bogăţii autorului, ci finanţează acest proiect cultural şi pe următorul proiect fotografic spectaculos, legat de Braşov de aceasta dată, despre care, deocamdată, sunt în «silentio stampa»”, a precizat arhitectul.