Argumentul lipsei de îndoieli

Principalul argument pe care îl aduc americanii în sprijinul intenţiei lor de a ataca Siria este “lipsa de îndoială”. Analiştii şi decidenţii militari i-au servit lui Obama acest motiv, care pare să-l fi convins.

La fel cum predecesorul său a fost convins de documentele produse de CIA la comandă şi furnizate mapamondului într-una dintre cele mai penibile prestaţii ale sale, de către Colin Powell, la tribuna ONU. Şi atunci, ce n-au găsit inspectorii ONU, a fost considerat a fi dincolo de orice dubiu: nu se putea ca Saddam să nu aibă arme chimice şi componente nucleare. Oricât le-a căutat armata SUA, după invazie, n-a reuşit să le găsească şi motivaţia intervenţiei a fost ulterior trecută sub tăcere.

Acum a venit rândul Siriei să se confrunte cu convingerile oculte ale Occidentului care nu poate să accepte ideea că rebelii “buni” ar fi putut să facă ceea ce se presupune că au făcut guvernanţii “răi”. Nu contează că într-o logică elementară Assad nu avea nici un motiv să recurgă la ceva despre care se ştia cu precizie că nu va putea fi trecut cu vederea. Şi nici că utilizarea gazelor de luptă ca pretext al rebelilor pentru a pune la zid armata, era explicaţia cea mai plauzibilă. Încep să cred (oare am încetat vreodată?) ca decizia acestei sancţiuni exemplare a fost luată cu mult înainte de evenimentul propriu-zis.
Şi că acesta s-a produs exact la momentul la care trebuia. Ca aproape în orice conflict de acest gen din Orientul Mijlociu şi din lumea arabă, dictatorul este cu spatele la zid. La fel ca Saddam, la fel ca Gaddafi, la fel ca cel din Tunisia şi nu mai puţin ca Mubarak.

Toate aceste dictaturi au ţinut în echilibru o lume străină de rigorile democraţiilor de tip occidental. Ele au fost susţinute de marile puteri atâta timp cât acestea aveau interese de un anumit fel în zonă. Au început să pice atunci când piaţa petrolului ameninţa să stagneze sau să scadă. Iar atunci s-au închis nişte robinete care au ţinut preţurile sus. Întâi Irakul, apoi, Libia. Siria nu este o mare putere petrolieră. Ea era însă un pilon important al rezistenţei neislamice împotriva Occidentului. La fel ca Egiptul. Al Qaeda a crescut pe măsură ce au căzut adversarii săi: Saddam, Mubarak, Gaddaffi. Occindentul orbit de interesele marilor grupuri de influenţă pare să nu înţeleagă că fiecare episod de acest gen vine în favoarea fundamentalismului islamic care cucereşte redute pe care n-ar fi sperat vreodată. Odată Assad înlăturat de la putere acelaşi lucru se va întâmpla în Siria, pentru că rebelii sunt departe de a fi adepţi ai democraţiei. Ei vor doar să ia puterea de la actualul regim, indiferent de mijloace. Iar Vestul le oferă pe tavă argumentele şi instrumentele.

Jocul acesta este periculos şi nimeni nu pare să înveţi ceva de pe urma sa. Înlăturarea lui Assad nu numai că nu va rezolva vreo problemă, dar le va amplifica la cote de nebănuit pe cele existente. Asta în cazul în care cineva mai crede că aspiraţia democratică este cea care determină astfel de decizii.