Arafatizarea alertei

Dacă printre cei câţiva infecţionişti care au preluat  comanda ţării în urma declarării pandemiei s-ar fi  aflat şi un psiholog,  poate că manifestările de frondă faţă de de o stare de urgenţă la fel de absurdă ca cea de alertă, nu ar fi avut loc şi nu ar fi ameninţat să  se intensifice, cum se pare că se va întâmpla în zilele următoare.

Anunţul ridicării Urgenţei a fost interpretat ca un soi de izbăvire după  calvarul izolării şi distanţării, iar elementul cel mai important a fost considerat - oricât ar părea de paradoxal - deschiderea teraselor. Concesie neesenţială, pe fond, între celelalte interdicţii. Mai puţin importantă, de pildă, decât redeschidere frizeriilor (interdicţie care l-a afectat până şi pe preşedinte, nevoit să rezolve problema frizurii  personale, dându-se pe mâna doamnei Carmen, dar nu şi pe Arafat, din motive evidente) promise, rând pe rând şi în gura mare, de liderii antivirusului - preşedintele, premierul, ministrul Tătaru şi, bineînţeles, eminenţa cheală a  Cupolei antiepidemice, doctorul Arafat.

Redeschiderea teraselor a semnificat, în mentalul colectiv, un prim şi sugestiv pas spre normalitate, spre interrelaţionare, spre ieşirea din carantină morală impusă de propensiunea totalitară a momentului. Ori, cu vreun sfert de oră înainte de expirarea Stării de Urgenţă, Arafat a fost cel care a scos de pe ordinea de zi terasele. Din motive de el ştiute, între care dominantă a fost, probabil, ameninţarea că dacă se face şi acest pas, lucrurile nu vor mai putea fi ţinute sub control. Veritabil apostol al Apocalipsei pandemice, Arafat şi-a jucat sistematic, până acum, cartea şantajului asupra decidenţilor politici, pe care i-a făcut să se teamă că dacă ceva mai rău se va întâmpla, va fi clar pe răspunderea lor, pentru faptul că nu i-au dat ascultare. Finalul urgenţei, combinat cu analfabetismul constituţional al echipelor de la preşedinţie şi de la guvern, care ar fi trebuit să pregătească din timp documentaţia necesară trecerii la alertă, a  produs acest „vid legislativ”, cum  cum eufemistic  l-a numit Iohannis, în care au apărut trei zile în care ignorarea restricţiilor nu poate fi sancţionată. Situaţia a fost interpretată de către mulţi dintre cei afectaţi de colecţia de absurdităţi cuprinse în ordonanţele militare ca un prilej de eliberare de multe dintre restricţiile al căror rost nu putuse fi dovedit nici până acum. Embrionul de protest antiguvernamentale, primul din guvernarea liberală, de vineri seară, urmat de luarea cu asalt a parcurilor şi zonelor de agrement fără măsuri de protecţie şi fără frică de poliţie, ca şi protestele generate de birocraţia excesivă de la trecerile de de frontieră şi manifestat în siajul valului internaţional de proteste antipandemice, constituie doar începutul unei mişcări prin care cobaiii acestui enorm experiment de exerciţiu totalitar global  arată că s-au săturat şi nu mai sunt dispuşi să se lase păcăliţi în continuare.

În aceste condiţii apare ca previzibilă o renunţare prudentă autorităţilor la starea de alertă şi o abordare mai realistă şi mai comprehensivă a măsurilor de protecţie împotriva a ceea ce, pe zi ce trece, îşi pierde renumele de pandemie în favoarea definirii ca o epidemie aproape ca oricare altele.