Apărătorii şi agresorii Justiţiei

Pentru un observator neutru, justiţia românească dă semne că funcţionează. Multe dintre dosarele “grele” au ajuns la final şi s-au soldat, unele cu condamnări, altele cu achitări. Până şi CSM-ul pare să-şi fi regăsit busola, alegând în fruntea sa un magistrat şi nu un funcţionar – procuror.

Cu toate acestea, acuzele de obedienţă politică şi de manipulare nu încetează. Ba se înteţesc. Iar acest lucru se întâmplă pe fondul fracturii grave provocate, în 2012, de lupta de gherilă dintre puterea nou instalată şi rămăşiţele – la vârf - ale celei vechi. Atunci a fost lansat sloganul “instituţiilor verticale” – acelea care s-au declarat de partea preşedintelui suspendat – şi a celor subordonate politic – cele care împărtăşeau viziunea şi punctele de vedere ale Alianţei. După opt ani de presiuni şi intervenţii constante asupra corpului magistraţilor – amintiţi-vă cum mergea, regulat, preşedintele la şedinţele CSM şi cum îi trăgea de urechi pe magistraţii care nu îndeplineau directivele “democratice” – s-a produs o certă politizare a acestuia.

Segmentul cel mai expus a fost Parchetul, pentru că reprezentanţii săi, funcţionari publici supuşi toanelor executive, nu dispuneau de independenţa şi inamovibilitatea partenerilor lor din instanţe. Treptat, Parchetul prin vârful său de lance, DNA în fruntea căruia a fost pus un procuror cu CV îndoielnic, maculat de abuzuri, printr-o încălcare flagrantă a procedurii iniţiate de către precedenta guvernare de către noul ministru al Justiţiei, Monica Macovei, a fost transformat în instrumentul cu care puterea de atunci se răfuia cu adversarii din cea precedentă. Cuvântul de ordine – “la puşcărie cu peştii mari” – a dat de lucru structurilor specializate, care au lăsat deoparte orice alte obiective, concetrându-şi atenţia şi resursele asupra ţintei indicate. Aşa se face că mai bine de şase ani n-a avut importanţă cât din banul public se cheltuieşte pentru a fi prins cu ocaua mică un Năstase. Cu “ocaua mare” era greu, asta ar fi implicat profesionişti mai buni şi modalităţi de lucru mai subtile decât cele folosite pentru a constata că fostul premier şi-a pus nişte termopane la vila din Zambaccian. Declanşate de reclamaţii aparţinând unor vârfuri politice – Mona Muscă, Monica Macovei, investigaţiile DNA au ţesut în jurul lui Năstase o plasă de acuzaţii de drept comun, proiectate ca acesta să nu poată scăpa, intrând dintr-una în alta.

Singura prezumţie de inteligenţă a anchetatorilor a fost aceea de a rămâne, în acuzaţiile formulate, la nivelul mărunţişurilor, altminteri cazul putându-se transforma în unul similar celui al Iuliei Timoşenko. Toată această operaţiune concertată poate fi lesne suspectată de manipulare politică, oricât ar zice preşedintele că nu e aşa. Iar faptul că el este principalul beneficiar nu mai trebuie demonstrat, cu atât mai mult cu cât semnalele sale publice - identificarea celor care ar fi trebuit să ajungă la puşcărie – au fost cu sfinţenie urmate de procurori.

Iată de ce cred că apelul comic de patetic al lui Băsescu, de a nu mai fi atacată “justiţia” nu are nici o justificare. Justiţia se poate apăra singură, nu are nevoie nici de Băsescu şi nici de Ponta, dar cu o condiţie: aceea de a demonstra că funcţionează corect şi în spiritul autenticei dreptăţi.

Încă prea numeroasele situaţii în care instanţele se contrazic flagrant în deciziile lor arată faptul că criteriile nu sunt unitare, că legile au multe lacune care pot fi speculate şi că există o certă presiune asupra lor care face ca actul de justiţie să fie privit cu neîncredere.