Anumitele "părţi ale presei"

„O anumită parte a presei este” este o sintagmă care s-a încetăţenit în primii ani de după Revoluţie, desemnând acel eşantion de jurnale şi jurnalişti care, în virtutea libertăţii presei, aveau o atitudine critică faţă de Putere. De la unanimitatea comunistă la divergenţa de opinii în rândul „slujitorului condeiului” a fost o cale lungă, teoretic, parcursă însă, practic, într-un timp record. Autorul sintgmei este unul dintre politicienii la adresa căruia s-a scris şi s-au emis veritabile recorduri de acuze şi critici. Cu excepţia câtorva secvenţe de pierdere a cumpătului şi de replici emoţionale, Ion Iliescu a fost însă politicianul care a părut să înţeleagă mult mai corect decât alţii această realitate obiectivă. Răsfăţat de presă în campania electorală din ’96, Constantinescu a reacţionat violent când la adresa sa au început să se exprime rezerve, părând complet incapabil să înţeleagă acestă schimbare. Dar cel mai adulat de mass media a fost Traian Băsescu, primarul rebel, aflat într-o permanentă încleştare cu hidra pesedistă, iar apoi candidatul marilor speranţe, pus pe dinamitat „sistemul ticăloşit” şi însoţit în acestă campanie purificatoare de surlele şi trâmbiţele mass media. Ca şi Iliescu, ca şi Constantinescu, nu i-a trebuit mult nici lui ca să descopere şi să definească acea „o anumită parte a presei”: cea care avea îndrăzneala de a nu fi de acord cu ideile sale şi de a-l critica. Pe nedrept! Traian Băsescu a dus disputele cu presa până la nivelul unei veritabile cruciade, desenând schemă – etalon a jurnalistului – dependent – de – mogulii - media. De la afilierea la „cercuri ilicite de interese „ până la „ ziaristul tonomat” n-a fost cale prea lungă, şi Băsescu a parcurs-o în paralel cu tot mai desele sale pusee autoritariste derivate dintr-o continuă pierdere a frâielor puterii.
La fel ca şi predecesorii săi, Băsescu vorbeşte mai puţin sau chiar deloc de „cealaltă parte a presei”, cea bună, cea care-i înţelege ideile şi demersurile şi le salută ca pe evenimente istorice. Şi probabil că Iliescu şi Constantinescu împreună n-au beneficiat de suportul de-a dreptul fanatic al corului de lăudători personali, pentru care a te pune în slujba unei părţi a puterii reprezintă o onoare şi calea spre adevăr şi demnitate. E drept că nici Iliescu şi nici Constantinescu n-au reuşit să-şi recompenseze sprijinitorii în media în măsura în care o face Băsescu care, cu puterile sale limitate, reuşeşte să dea fiecăruia câte o sinecură sau măcar perspectiva uneia.
Ce mă nedumereşte cel mai tare este însă faptul că, de regulă, cei care-l laudă şi-l apără astăzi pe Băsescu sunt cei care considerau o astfel de atitudine faţă de predecesorii săi drept o abdicare de la orice normă morală şi o formă inacceptabilă de slugărnicie.
În fond, această dihotomie constituie o relicvă încă funcţională a intoleranţei specifice unui sistem  vetust, ale cărui principii le perpetuează persoane incapabile să se obiectiveze  în faţa unei noi realităţi.