ANTIGRAŢIEREA

Vâlva făcută în jurul intenţiei Guvernului de a da nişte ordonanţe referitoare le modificări ale Codului Penal şi la graţieri (ucise în faşă de desantul prezidenţial la Victoria) precum şi demonstraţiile de stradă din mai multe oraşe cu conştiinţă civică împotriva acestor reglementări ne arată că, la ora actuală, avem o problemă mai importantă decât resursele bugetare, decât dezvăluirile lui Ghiţă referitoare la binom şi trinom şi chiar decât lupta cu corupţia: antigraţierea!
Chiar înainte de a fi limpede ce şi cum voia guvernul prin cei doi elefanţi depistaţi de preşedinte în sala de şedinţe a Executivului, erau deja pregătite demonstraţiile ce urmau să aibe loc, cu tot cu slogane şi afişe, dar şi cu un mecanism rapid de de mobilizare care a uimit-o până şi pe experta în materie, doamna Mungiu Pippidi. Cum se explică acest interes subit faţă de o problemă care este, totuşi, departe de a avea o influenţă notabilă asupra cursului existenţei noastre, în măsura în care o fac multe alte lucruri nerezolvate?
Cred, în primul rând, că prin simplificarea extremă a mesajului: iertarea - parţială sau totală - a păcatelor şi  a faptelor unor infractori ne pune pe noi, toţi, în pericol! Ne afectează atât siguranţa vieţii de fiecare zi cât şi principiile de bază ale unei existente bazate pe străvechiul slogan „după faptă şi răsplată!”. Or, o răsplată parţială nu poate decât să ne jignească şi să ne facă să ne îndoim de valoarea şi efectele pedepsei. Redus la extrem, acest mecanism de gândire este similar cu principiul unei anumite justiţii, prezentă încă în memoria colectivă: „decât să scape un vinovat, mai bine să rămână la bulău o sută de nevinovaţi”. Exagerez, bineînţeles, pentru că o minte sănătoasă nu poate accepta ideea că puşcăriile noastre sunt pline de oameni nevinovaţi. Poate câţiva, acolo, din nebăgare de seamă. In aceste condiţii graţierea este asociată cu intenţia legiuitorului de a favoriza anumite persoane, cărora opinia civică nu le poate acorda girul din raţiuni de ordin moral. In extremis, rezultă că o graţiere nu este niciodată oportună din cauză că printre beneficiarii săi s-ar putea strecura şi persoane care nu ar merita o astfel de clemenţă.
Ce este însă de făcut în condiţiile în care penitenciarele sunt supraaglomerate iar CEDO e cu ochii pe noi ca să ne ia milioanele de euro cu care ne sancţionează pe noi toţi pentru tratamentul inacceptabil al prizonierilor - cum argumentează ministerul necesitatea măsurii? După parerea mea ( şi cred că nu sunt singurul) ar trebui pus ân funcţiune un mecanism care să liniştească conştiinţele celor care înfruntă gerul, seară de seară, pentru a-şi face auzite cererile: înfiinţarea unui organism de reglementare - pe care l-am putea numi Direcţia Naţională Antigraţiere (DNA 2) al cărui rost va fi să consulte diferitele organizaţii şi organisme interesate în legătură cu oportunitatea aplicării acestei măsuri asupra fiecărei persoane în parte. Graţierea ar deveni astfel o lege cu dedicaţie, plasând într-o anexă numele celor care, deşi se încadrează în categoriile prevăzute, nu ar avea dreptul moral şi cetăţenesc să fie graţiate. Acestui organism i s-ar putea conferi şi atributul de organizare de sondaje şi chiar referendumuri privitoare la eliberările înainte de termen şi posibilitatea ca în urma acestora să se suplimenteze pedepsele până când opinia civică va fi dispusă să le ierte păcatele, corectând astfel şi eventualele erori de apreciere ale instanţelor de judecată.
 Dar cea mai importantă caracteristică a acestei măsuri este că ar putea contribui la o mai corectă evaluare a progreselor pe care le face România în cadrul MCV: vă puteţi imagina cât de plăcut impresionaţi vor fi evaluatorii de la Bruxelles văzând că spiritul civic funţionează hotărât în direcţia cea bună? Ce ar mai rămâne de reglementat ar fi doar  stabilirea unor locuri şi al unui calendar după care susţinătorii antigraţierii ar putea manifesta liberi, nederanjaţi de jandarmi, oridecâteori vor considera de cuviinţă.