Amurgul liberal?

Data de 10 septembrie planează, ca o amenințare, asupra liberalilor. Isoria pare să se repete la indigo și iată, precum a fost cazul țăraniștilor, că paradisul și infernul sunt despărțite doar de un pas! În ciclul electoral 1997 - 2000, scena politică a fost dominată de țărăniști. Aceștia veneau nu atât cu merite politice reale, cât pe coama valului generat de personalitatea lui Corneliu Coposu și îngrijorarea cercurilor de putere internaționale că o nouă guvernare social-democrată n-ar face decât să întoarcă fantoma neo-comunismului și să-i dea consistență reală. Convenția Democrată, realizată mai mult sub presiunea donatorilor internaționali, a câștigat alegerile parlamentare, asu-pra modului în care s-au derulat cele prezidențiale planând și azi o serie de nelămuriri. Și pentru că liberalii fuseseră adunați laolaltă, cu chiu cu vai, din cioburile în care se spărseseră după guvernarea lui Stolojan, n-a mai rămas, candidat la funcția de lider decât partidul domnului Diaconescu. Și al domnului Ciumara, și al domnului Spineanu. Și al domnului Mureșan. Și al domnului Sârbu (Radu). Și al altor domni, cu ifose de țărăniști din tată-n fiu pe care, iată, istoria i-a și trecut la capitolul „și alții”. Lipsa de pregătire, incompetența, diletantismul și-au pus din plin amprenta pe o guvernare care n-a făcut altceva decât să se prăbușească, de la început până la sfârșit. Dacă cineva ar fi emis, în 1997, idea că doar peste trei ani țărăniștii nu vor mai intra în Parlament, ar fi fost lapidat în piața publică. Și, totuși, așa s-a întâmplat. Liberalii s-au salvat pe ultima sută, lepădându-se de Emil, iar democrații au trăit emoțiile finalului lipsit de glorie al liderului lor istoric. Alianța DA s-a născut, în linii mari, pe aceeași formulă algebrică a Convenției Democrate: cea în care 1+1 poate să dea 3, sau chiar 4. Depinde de context și de influențe. De data aceasta, liberalii intrau în joc pe post de favoriți, democrații trebuind să se mulțumească cu rolul de outsideri. Cu entuziasm popular, cu resentimente față de foștii guvernanți, cu ajutor discret de unde trebuie, Alianța a ajuns într-o poziție din care Traian Băsescu a reușit să forțeze lucrurile în așa fel încât să iasă câștigătoare. Partenerul Tăriceanu a devenit premier, o droaie de liberali de mâna a doua au devenit miniștri, alții s-au supărat că n-au devenit și și-au făcut alt partid. Oricum, aflați în capul mesei, liberalii și-au făcut partea leului din tot ce se putea împărți. Inclusiv din notorietate. Au făcut-o și o fac de parcă s-ar afla unde se află pentru totdeauna. Iată, însă, că li s-a arătat pisica. Pisica moțiunii. Cea care n-ar fi exclus să-i scoată din scenă definitiv și să-i adauge, mai curând decât s-ar aștepta, pe lista cu „și alții”.