Am intrat în deceniul bătrânilor singuri

De Ziua Internaţională a Persoanelor Vârstnice, marcată pe 1 octombrie, Alianţa Binelui Comun (ABC) a publicat Barometrul „Bătrânii singuri. Drama nevăzută a României”, o radiografie a uneia dintre marile vulnerabilităţi sociale ale următorilor ani. România are deja aproape 3,9 milioane de persoane de peste 65 de ani, aproximativ 1,35 milioane de seniori locuiesc singuri, iar 3 din 5 vârstnici din mediul urban se confruntă cu singurătatea. Dincolo de drama individuală, cifrele conturează o problemă care riscă să devină una de masă: cine va avea grijă de o populaţie tot mai îmbătrânită, într-o ţară în care familia este încă principalul sprijin, dar copiii sunt tot mai des la sute sau mii de kilometri distanţă?
La 1 ianuarie 2026, 20,5% din populaţia rezidentă a României avea cel puţin 65 de ani. Practic, mai mult de 1 român din 5 este astăzi senior. Iar procesul abia începe: până în 2050, ponderea populaţiei de peste 65 de ani ar putea ajunge la aproximativ 31%. În paralel, se schimbă şi structura familiei: generaţiile active sunt mai mici şi mai mobile, migraţia a dus milioane de români departe de părinţi, iar în localităţile care se depopulează distanţa până la medic, transport sau un serviciu de îngrijire poate deveni ea însăşi o formă de izolare.
Barometrul ABC arată că aproximativ 1 din 3 seniori români locuieşte singur. Estimările din 2025 indică aproximativ 1,35 milioane de persoane vârstnice aflate în această situaţie. Dar a locui singur şi a te simţi singur nu sunt acelaşi lucru, iar adevărata dimensiune a fenomenului devine vizibilă atunci când sunt analizate relaţiile sociale. În mediul urban, 3 din 5 seniori se confruntă cu singurătatea, iar pentru aproape 310.000 nivelul este estimat ca fiind foarte ridicat. Mai grav, unul din patru vorbeşte cu cel mult o persoană într-o lună, iar o treime spun că beneficiază aproape deloc de sprijin moral şi practic.
Una dintre explicaţii se află chiar în istoria ultimelor decenii. Aproape 29% dintre seniorii urbani spun că nu îşi au copiii aproape, aceştia locuind în alt oraş sau în altă ţară. Un apel video poate păstra legătura. Banii trimişi acasă pot plăti facturi sau anumite servicii. Dar nici telefonul, nici remitenţele nu pot însoţi un părinte la medic, nu îl pot ajuta să se ridice după o cădere şi nu pot observa zilnic pierderea treptată a autonomiei. Barometrul avertizează astfel asupra unei schimbări structurale: proximitatea fizică a copiilor nu mai poate fi condiţia de care depinde o bătrâneţe sigură în România. Problema este amplificată de vulnerabilitatea economică. Aproape 30% dintre românii de peste 65 de ani se aflau, în 2024, în risc de sărăcie sau excluziune socială, iar aproape unul din cinci era afectat de deprivare materială şi socială severă. Pentru un vârstnic care trăieşte singur, lipsa banilor poate însemna renunţarea la transport, la un aparat auditiv, la recuperare sau la câteva ore de ajutor în casă – exact acele lucruri care îi pot permite să rămână autonom şi conectat.
Una dintre cele mai importante concluzii ale Barometrului contrazice ideea că persoanele vârstnice refuză, în general, sprijinul din exterior. 59% dintre seniorii urbani se declară deschişi la programe de sprijin. Aşadar, problema nu este doar dacă vârstnicii cer ajutor, ci dacă România are servicii suficient de apropiate, accesibile şi cunoscute pentru a răspunde înainte ca o situaţie dificilă să devină o criză. Iar aici apare una dintre cele mai mari vulnerabilităţi ale sistemului. România cheltuieşte pentru îngrijirea de lungă durată doar 0,3% din PIB, faţă de 1,7% media OECD, şi are aproximativ 1 lucrător formal de îngrijire la 100 de persoane de peste 65 de ani, comparativ cu 5 în media OECD.