Alonzanfan!

După Revoluţie, privirile românilor s-au îndreptat, în nădejdea găsirii unui sponsor continental, spre sora mai mare de gintă latină. Aveam nevoie ca de aer de o susţinere externă, mai ales pe fondul reticenţelor generate pe parcursul haotic, cu mineriade şi Pieţe ale Universităţii, dar şi de neîncrederea faţă de adeziunea democratică reală. Şi, într-adevăr, Francois Mitterrand ne-a întins mâna de ajutor, venind în prima vizită oficială a unui şef de stat de calibru în aprilie 1991 (ultima - cea a lui Giscard D Estaing - avusese loc în 1979, chiar Mitterrand fiind cel care a anulat-o pe următoarea, pe fondul crizei „Virgil Tănase”).
Patriarhul parizian, aflat la amurgul influenţei politice şi a vieţii, l-a tratat cu înţelegere şi chiar afecţiune pe Iliescu, de care se simţea mai legat prin nobilele idealuri socialiste, şi s-a dovedit generos, părând să înţeleagă mai bine decât alţii drumul spinos şi plin de obstacole - reale sau imaginare - pe care se angajase România postceauşistă. A fost şi un prilej de a-şi face o mea culpa pentru nişte declaraţii hazardate legate de statutul Transilvaniei care inflamaseră opinia publică românească imediat după decembrie 1989. Deşi relaţiile bilaterale nu au evoluat spectaculos (la scurt timp după vizită a avut loc o nouă mineriadă) urmaşul lui Mitterrand, Chirac, a fost principalul nostru susţinător la candidatura pentru NATO în 1997, când a prevalat veto-ul american, contribuţia sa fiind însă decisivă în fixarea datei de 1 ianuarie 2007 pentru aderarea noastră la Uniune.
Vocaţia francofonă ne-a plasat în siajul Franţei, într-o Europă în care noii veniţi se înghesuiau în spatele Germaniei. Relaţia bilaterală a cunoscut o răcire bruscă când Franţa şi-a manifestat opoziţia faţă de aderarea noastră la Schengen, din cauza problemelor create de conaţionalii noştri romi pe care guvernul de la Paris credea că nu vrem sa-i stabilizăm, fiindu-ne mai comod să le dăm drumul în lume.
Relaţia româno-franceză părea una amorţită până acum, când vizita - neaşteptată - a lui Hollande a avut darul să ne dezmeticească. Cuplată cu reuniunea de săptămâna trecută la care Iohannis a fost invitatul - personal - lui Merkel, prezenţa preşedintelui francez corespunde unui curs important, pentru că ”binomul”  franco-german îşi suflecă mânecile în vederea summit-ului de la Bratislava. Problemele legate de migraţia agresivă şi de potenţialul terorist al noilor veniţi au condus la ideea creării unei componente militare comune a Uniunii. Iniţiativa este destul de hazardată în condiţiile în care există NATO. Acesta poartă însă povara morală a atacului unei naţiuni suverane fără o declaraţie formală de război - Iugoslavia, la presiunile interesate ale lui Blair şi cu binecuvântarea lui Clinton - precum şi implicarea în războaiele personale ale lui Bush, în Afganistan şi Irak. NATO este cât se poate de util în ţinerea la respect a ruşilor, dar nu poate fi folosit în activităţi antimigraţioniste sau antiteroriste, iar Europa nu mai doreşte să depindă de Washington în rezolvarea propriilor probleme - gândesc cei doi. Ne aflăm, deci în plină campanie de strângere de adeziuni, în perspectiva reuniunii de la Bratislava şi, pe principiul clasic al lui ”dă-mi să-ţi dau”, Merkel şi Hollande ne momesc cu promisiunea unei aderări parţiale la Schengen - prin porţile aeriene. Nu dau de la ei prea mult, iar pentru noi este insuficient, dar constituie - vorba lui Iohannis - primul pas după îndelungatul blocaj al binomului, cărora li s-au adăugat, fără a fi nevoie de ele, Olanda şi Finlanda.
Desigur, pe fond, interesul pentru o forţă armată comună depăşeşte simplul aspect al securităţii zonale.El se regăseşte în plan economic, prin dorinţa europenilor de a nu mai cotiza exclusiv la NATO pentru tehnologia şi echipamentele americane, în detrimentul celor proprii. Până şi proiectul de la Ghimbav pare să sublinieze acest lucru, acolo putându-se produce nu doar elicoptere pentru SMURD, dar şi militare.
Una peste alta, ne-am trezit incluşi într-un joc din care putem trage o parte dintre foloasele pe care le-am neglijat atunci când am ratat ocaziile de a negocia - participarea alături de americani la conflictele provocate în Afganistan şi Irak, de pe urma cărora nu ne-am ales nici măcar cu includerea în programul Visa Waiver.
Vizita lui Hollande pare o invitaţie de a păşi în ritmul Marsiliezei şi de a spera la o aderare deplină în Schengen măcar la centenarul din 2018...