Votul pentru dublarea alocaţiilor pentru copii dat deunăzi de parlament este una dintre puţinele realizări ale liberalilor în lupta lor surdă cu fostul aliat din USL. Profitând de absenţa parlamentarilor coaliţiei şi de nebăgarea de seamă a premierului, s-au scos din haznaua bugetului, în doi timpi şi trei mişcări, un miliard şi jumătate de lei doar în acest an. S-a întrebat Ponta retoric dacă promotorii s-au gândit şi la sursa banilor, uitând că el însuşi le-o pusese pe masă trâmbiţând rezultatele ANAF-ului care a încasat mai mulţi bani ca niciodată.
Poate că avea de gând premierul să investească aceşti bani în infrastructură – sau măcar în celebrele studii de fezabilitate ale CNADNR-ului, nu ştim. Ştim că n-a avut tupeul să se pună de-a curmezişul fără a risca să-şi pună în cap o ţară de părinţi. Într-un fel, episodul acesta îl repetă la indigo şi pe cel din 2008, parcă, atunci când economia duduia şi într-un elan nestăvilit parlamentul a decis dublarea salariilor dascălilor. Cineva a cârtit, totuşi, că nu sunt bani, dar luat şi el de val, Băsescu a validat decizia, deşi ştia că e profund nesustenabilă. Şi nici n-a fost, dascălii aşteptând şi astăzi împlinirea unei promisiuni care era şi lege. O lege încălcată, pentru care însă nimeni n-a dat socoteală.
Revenind la alocaţie, trebuie să spunem că suma care se aloca în prezent era doar cu puţin mai mare de un leu pe zi şi că reprezintă, practic, o sfidare a celor de la care aşteptăm să crească natalitatea şi să asigure pensiile generaţiilor actuale. Nici dublarea alocaţiei nu înseamnă mare lucru şi nu cred că cineva cu suficientă minte aşteaptă de la aceasta rezolvarea problemei.
Important cred că e gestul. Acesta va trebui însă dublat de o serie de reglementări punctuale, pe categorii de copii, care să ţină cont de situaţia reală a fiecărei familii. La fel ca şi la programul “Cornul şi laptele”, sunt familii pentru care acesta înseamnă foarte mult şi altele pentru care nu înseamnă nimic, reprezentând doar o risipă inutilă. Înţeleg însă că nu se poate face o discriminare la acest nivel, prin care unii să primească, iar alţii nu. Şcoala va tebui să fie principalul agent de investigare a situaţiei reale din fiecare caz şi a modalităţilor de compensare a unor necesităţi elementare. Biserica ar trebui să-şi canalizeze şi ea o parte din eforturi în această direcţie, fără a transforma ajutorul în prezelitism.
Majorarea alocaţiei este, în ultimă instanţă, un semnal: că statul se dovedeşte sensibil la nevoile unei importante categorii de populaţie. Cea care face, creşte şi îngrijeşte copiii, generaţia care va prelua obligaţiile şi responsabilităţile celor actuale. Că este solidar cu eforturile părinţilor şi că respectă o importantă prevedere a Constituţiei: dreptul la un trai decent a tuturor membrilor societăţii. Aşa încât nu vorbim de un cadou – fie el şi “otrăvit” - pe care îl face Opoziţia, în ciuda Puterii, ci de o obligaţie morală şi materială la care toţi trebuie să fim părtaşi.
Nicolai Barbulescu
2015-05-22 05:59:57
Dece bagati biserica in acest articol,biserica nu stie cum sa ia cit mai mult si sa ofere cit mai putin fiind scutita de impozite si taxe,biserica ortodoxa se implica social foarte putin sau de loc fata de posibilitati banesti pe care le are.