Alegeri 2016: cine câştigă, cine pierde...

Această rundă de alegeri îmi reminteşte, izbitor, pe cea din 2000. Atunci PSD a câştigat lejer, fără eforturi, după guvernarea catastrofală a Convenţiei Democrate. E drept, atunci a fost un „efort” de patru ani, nu de unul, ca acum. Oricum, PSD trebuie să îi mulţumească lui Iohannis pentru „lovitura de stat” prin care a format „guvernul meu”, după ce „corupţia” a ucis 63 de tineri la COLECTIV: dacă rămânea la guvernare, partidul de atunci al lui Ponta şi de acum al lui Dragnea avea toate şansele să nu mai prindă noul exerciţiu. Asta a fost.
Deci, cine câştigă? Evident, PSD. Cel care, dealtfel, a câştigat toate scrutinurile parlamentare de până acum, ca partid (fără alianţe). Este şi unul dintre cele mai bune scoruri, dacă exceptăm rundele din 1990 şi 1992, cînd era singur pe eşichier. Cele 46 de procente îi asigură, împreună cu ALDE, majoritatea necesară şi face inutile prezumtivele coagulări ale unei „drepte” antagonice. Câştigă şi ALDE, partidul care a debutat în urmă cu doi ani cu un singur membru, reuşind să aducă în jurul său suficient de mulţi nemulţumiţi din PNL-ul istoric ca să acceadă în parlament. Este o performanţă cu care nu-l credita nimeni pe Tăriceanu, iar această alianţă corcită are toate şansele să reziste, cum au mai supravieţuit şi altele de acelaşi fel. Repetând, într-un fel „modelul” PPDD, USR este o formaţiune conjuncturală (se trage direct din COLECTIV, cum s-a tras PPDD din OLTCHIM), coagulată prin vreo două oraşe mari care i-au oferit însă un bazin suficient pentru a compensa lipsurile din teritoriu. Este compus din politicieni amatori şi va fi, cu siguranţă, supus eroziunii care se produce în partidele mici care nu prea au ce să ofere membrilor lor. Rămâne, deocamdată cu aura celui de-al treilea partid din parlament.
Câştigător poate fi considerat şi PMP-ul lui Băsescu, care a stat cu un picior în aer până la definitivarea rezultatelor. Aflat la prima sa confruntare parlamentară, reuşeşte ceea ce părea puţin probabil: să adune nostalgicii PD-ului, sub umbrela unui lider care, după ce a fost „internaţional”, acceptă să joace în divizia regională. Desigur, vocea sa se va aface auzită (este, practic, tot ce i-a mai rămas), însă doar cu decibelii celor 6 procente adunate...
Cine pierde? Paradoxal, liberalii ar trebui să fie trecuţi în prima categorie. Scriptic au obţinut cea mai bună performanţă din istoria participării lor la parlamentare. Cei 21% sunt mai buni decât maximumul de 18% realizat în 2008. Dar prea puţin pentru pretenţiile şi speranţele puse în ei. Liberalii n-au căzut de nicăieri, pentru că nu s-au aflat decât în imaginaţia lor şi a preşedintelui pe o poziţie superioară celei în care au ajuns. Importanţa lor a fost conjuncturală şi a ţinut doar de alianţele la vedere sau „pe sub masă” pe care le-au practicat în decursul anilor. Cât despre campania pe care au făcut-o madam Gorghiu şi sfetnicii ei a fost una de tot râsul, care va rămâne cu siguranţă în istorie.
A mai pierdut, semnificativ, preşedintele Iohannis care a jucat totul pe o carte (sau două): „partidul meu” (şi „guvernul meu”). Aş fi vrut să încep acest comentariu cu un citat din cuvântarea sa de după încheierea alegerilor. Înalt Prea Tăcutul a făcut însă ce ştie mai bine. A rămas... mut! Nici nu văd ce ar mai fi putut spune după ce ne-a îndemnat să votăm cu sloganul „corupţia ucide!”. Deşi nu era deloc clar ce legătură avea corupţia cu ...prefectura.
Ca deobicei, UDMR-ul nu e nici câştigător, nici perdant. Bine ancorat în coeficientul său, aşteaptă cele mai bune oferte. Nu m-aş mira sa-l văd din nou la guvernare, din dorinţa social-democraţilor de a-şi securiza statutul, evitând o eventuală tentativă de „trădare” din partea lui alde Tăriceanu...