Al șaselea val

La finele lui Noiembrie va avea loc cel de-al șaselea scrutin prezidențial din epoca post-totalitară. Un scrutin aparte, cel puțin prin faptul că este prima dată când aceste alegeri au loc separat de cele legislative. Istoricul prezidențialelor a fost strâns legat de al legislativelor. În cinci rânduri ele s-au desfășurat concomitent și s-au „ajutat” unele pe altele, în funcție de capacitatea candidatului. Când acesta a fost unul de calibrul lui Iliescu, a tras după el întreaga moștenire social democrată. Iar când a rezultat o ”amenințare”, de tipul Vadim, a generat un front unit, ad-hoc, în rândurile divizate ale, (altădată) oponenților candidatului considerat preferabil. În 1990, competiția pentru funcția prezidențială a fost una elegantă și lejeră pentru Ion Iliescu, a cărui cotă de popularitate îi umbrea pe noii veniți, Câmpeanu și Rațiu. În 1992, opoziția încă dezbinată n-a reușit să facă peste noapte, din Emil Constantinescu, un contracandidat credibil, și Iliescu s-a impus din nou, chiar dacă FSN-ul clasic tocmai se scindase, trăgând după sine și noul FDSN. Patru ani mai târziu, presiunile externe în special, i-au obligat pe numeroșii lideri ai Opoziției să se așeze în aceeași barcă și să vâslească la unison contra curentului care părea favorabil tot lui Iliescu. Între timp și Constantinescu, emanatul Societății Civile, mai crescuse puțin și semnalul dat de Occident, că ar fi timpul unei schimbări, a funcționat. Iliescu a pierdut în turul 2, într-un mod care ridică și astăzi semne de întrebare, lăsând locul celui care, nereușind să fie cu adevărat un lider național, a încercat să-și creeaze un statut de lider zonal. Abandonat chiar de către cei care-l aduseseră la Putere, Emil Constantinescu s-a retras din cursa din 2000, care a aliniat la start mai mulți candidați serioși decât oricând (au fost și Isărescu, și Stolojan, între alții). Surprinzător, pentru turul doi s-a calificat Vadim, cel care a funcționat atunci ca o veritabilă locomotivă electrică, făcând din formațiunea sa de buzunar, al doilea partid al țării. Amenințarea unui președinte atipic a coalizat însă forțele tradiționale care au devenit, surprinzător, susținătoarele lui Ion Iliescu. Retragerea acestuia, după cel de-al doilea mandat constituțional (primul a fost considerat „provizoriu”) a redeschis competiția la vârf. Stilojan reușise, înpreună cu Băsescu, să creeze o formulă care să se opună buldozerului pesedist, dar cu scurt timp înainte de scrutin s-a văzut că șansele sale pe a-l bate pe Năstase sunt minime. S-a retras din cursă, acuzând oareșce „șantaje” și i-a lăsat locul specialistului în finișuri electrizante. Iar acesta a confirmat, într-un mod care i-a pus pe mulți pe gânduri: a reușit să obțină avansul decisiv în doar ultimele trei ore, când a părut că toată România a votat doar cu Băsescu. Al șaselea val pune în evidență importanța deosebită pe care a căpătat-o funcția prezidențială, prin abordarea neortodoxă exercitată de Băsescu. Practic, viitorul președinte va influența componența următoarelor două guverne. Ceea ce ridica miza votului din Noiembrie la niveluri greu de imaginat.