Ajunge!

Hai să facem câteva socoteli simple. De la apariţia primului caz de infecţie cu coronavirus în urmă cu două luni şi ceva s-au înregistrat în România 11.000 de cazuri. Vinovat de decesul celor şase sute de pacienţi a fost coronavirusul, în proporţie de 90% în combinaţie cu alte comorbidităţi comune vârstei a treia. Dferenţa aparţine celor vindecaţi sau în curs de vindecare, excepţie făcând alte vreo 200 de decese pronosticate ca bilanţ final de un institut american de specialitate. Cele 11.000 de cazuri de până în prezent corespund unui procent de 0,55% din populaţia estimată la 20 de milioane. Cele 600 decese  reprezintă şi ele un procent de 5,5% din îmbolnăviri, respectiv 0,033% din populaţie.

Să luăm lucrurile şi din altă perspectivă: în România se înregistrează, din cauze diverse, de la boli la accidente, circa 700 de decese zilnic. Deci, în două luni şi ceva numărul victimelor coronavirusului este mai mic decât al deceselor zilnice. Sunt boli cu performanţe net superioare, şi nu mă refer la cancer sau la bolile cardiovasculare, care deţin recordurile. Banala gripă omoară de câteva ori mai mulţi români decât coronavirusul, şi asta în condiţiile în care fiecare epidemie este combătută cu sfaturi de protejare şi cu medicamente clasice, în frunte aflându-se acelaşi Paracetamol cu care sunt trataţi bolnavii de Covid care nu prezintă simptome grave. Nu îmi amintesc ca vreodată gripa să fi închis toate şcolile şi să fi consemnat oamenii în locuinţe, deşi statisticile au vehiculat cifre de deces net superioare Covidului.

Cum se explică atunci isteria declanşată de maladia care nu a dus nici măcar la blocarea ţării în care a izbucnit şi unde liderii politici au considerat suficient să izoleze focarul de la Wuhan, iar cei un miliard şi jumătate de chinezi şi-au continuat viaţa şi activitatea purtând doar ceea ce poate fi considerată cea mai eficientă protecţie: masca de respiraţie. De altfel, după SARS şi alte câteva epidemii, Orientul era obişnuit cu această măsură de protecţie, care pare să fi fost cât se poate de productivă şi de această dată.

Revenind pe meleagurile noastre trebuie să constatăm că după o persiflare de la cel mai înalt nivel, s-a trecut brusc la avertismente apocaliptice. Măsurile decretate în cadrul Stării de Urgenţă au sfidat şi bunul simţ şi realitatea fenomenului. Ţara a intrat într-un blocaj total fără să fie nevoie, cea mai la îndemână măsură a autorităţilor fiind transformarea ei într-un soi de penitenciar pentru o populaţie condamnată să execute la domiciliu o pedeapsă absurdă. Limitările stupide de circulaţie, închiderea fără rost a unor sectoare întregi, de la mic comerţ la servicii uzuale, transformarea unei întregi generaţii în prizoniera unor prevederi stigmatizante, eliminarea din procesele vitale a unor mari grupuri de populaţie, fără să mai vorbim de sărăcirea voluntară a acestora, au fost răspunsurile date de autorităţi. Nici măcar cea mai elementară măsură, şi cea mai eficientă, nu le-a venit în cap decât în ceasul al 12-lea, abia acum preşedintele anunţând că de la 15 mai se va introduce obligativitatea portului măştii în public.

Prizonieri ai dictatului unei categorii de medici care s-au trezit în postura de decidenţi într-o zonă pentru care nu aveau nici o competenţă, liderii politici s-au ascuns cu laşitate în spatele ameninţărilor acestora, neasumându-şi nici o responsabilitate. Decât să moară un român, mai bine nenorocim o mie, îi sărăcim şi îi alienăm, dar ţinem în viaţă şi în statistici, indiferent ce viaţă -pare să fie regula după care se călăuzesc preşedintele şi guvernul său.

Nu le-a trecut deloc prin cap că ţara trebuie, poate să funcţioneze, cu câteva condiţii: depistarea şi blocarea focarelor şi purtarea măştii în mediile aglomerate. Care e rostul unei întregi ţări pustii în timp ce este mai mult decât evident că coronavirusul se manifestă şi se propagă în medii cunoscute - spitale şi aziluri de bătrâni, sau focare generate de resortisanţi de ultimă oră din ţări cu indice înalt de infecţie?

Cuvântul de ordine, după două luni care marchează ireversibil o ţară, este „stăm şi mai cugetăm, să vedem cum evoluează situaţia”. Dar nu mai este deloc timp de stat. Statul ăsta şi liderii săi incompetenţi ne-au întors înapoi cu cel puţin două decenii şi fiecare zi care trece adânceşte prăpastia dintre noi şi ceilalţi şi dintre noi şi noi.

Ajunge! Nu mai trebuie aşteptat niciun 15 mai. Măsurile de reintrare în normal, într-o succesiune firească de priorităţi, trebuie luate de azi, dacă nu au fost luate de ieri. Pentru că altminteri vom avea de plătit, şi preţul nu va fi deloc mic, iar Nelu Tătaru şi compania sa de activişti în halate albe nu se vor considera răspunzători, ei nefiind politicieni. Doar un soi de avertizori de... sănătate...