Agresiunea hipermarketului.

Conferința de presă a producătorilor de alimente de joi a avut efectul unei bombe pentru public. Nu și pentru politicienii prea ocupați cu alte probleme, mai importante decât nivelul de trai al românilor. Statisticile ne arată un lucru greu de explicat până acum: în România, ultima venită în comunitate (alături de Bulgaria), prețul alimentelor este cel mai ridicat. Produsele de bază sunt substanțial mai scumpe decât în țări ca Germania, Franța și Italia. Sunt mai scumpe chiar și decât în Bulgaria. Chestiunea a fost pusă pe seama lipsei de randament a agriculturii. Pe faptul că se produce insuficient și cu cheltuieli mari. Suficient de mari ca să facă produsele românești necompetitive cu cele din import, produse cu agriculturi subvenționate prin politica comunitară. Iată, însă, că aflăm o noutate absolută: nu acesta este motivul pentru care pâinea, laptele și uleiul sunt mai scumpe la noi ca pe aiurea, ci faptul că rețelele de supermarketuri, existente la această oră într-un număr considerabil, fac propria lor politică față de furnizori, obligându-i să includă în preț tot felul de taxe și adaosuri. Altminteri nu-i primesc pe rafturile lor. Deci, producătorii pot să ofere o marfă mai ieftină, dar nu au cui. Sau sunt obligați de contractele cu hipermaketurile să nu vândă altcuiva sub preț. Nu au alternativă, pentru că marile rețele de retaileri au distrus pur și simplu comerțul alimentar de cartier, care nu mai poate face față competiției, în special din cauza costurilor mari de regie (chirii, energie, taxe locale). Aceștia ar trebui să aibe un dever incomparabil mai mare pentru a putea rămâne pe piață. Ori, în acest moment supraviețuirea lor este asigurată mai ales de disponibilitatea micilor patroni de a vinde pe datorie, cu plata la leafa clienților din comunitate. Expansiunea mai mult decât viguroasă a hipermarketurilor a fost posibilă datorită „foamei” autorităților locale după taxele pe care le plătesc acestea - și pentru care li s-au oferit permanent facilități, iar pe de altă parte datorită cartelării marilor rețele și a împărțirii pieței. Această cartelare are în vedere până și expansiunea din viitorii ani. Revolta furnizorilor arată că le-a ajuns cuțitul la os, că datorită acestor politici sunt confruntați cu o concurență neloială din partea importatorilor. Ei solicită intervenții și măsuri de la autoritățile statului sau de la cele europene, într-o chestiune pe care, de regulă, n-o poate reglementa decât mecanismul clasic al pieței. Și Consiliul Concurenței și Protecția Consumatorului s-au derobat deja de vreo responsabilitate. Problema rămâne de tratat față în față de cele două părți. Este însă o dispută inegală. În timp ce retailerii au toate mijloacele de partea lor - inclusiv forța financiară, producătorii abia reușesc că se alinieze într-o problemă de interes comun. Pe plan european conflictul se manifestă exact în sens invers: că retailerii sunt tentați și încearcă să vândă sub un anumit preț de cost și atunci autoritățile intervin și le interzic acest lucru. La noi nu se pune nici pe departe problema în acest sens: situația în care unica intervenție valabilă rămâne aceea a mecanismelor „vaselor comunicante”. Prețul alimentelor din România nu va putea să supraviețuiască pe termen lung celui european. Până atunci, însă, românii plătesc și pentru subvențiile altora.