Adevărurile Adevărului

Tradițional, înaintea unei runde de alegeri, au loc mișcări în perimetrul mass media. Apar titluri noi, se deschide canale TV și se înmulțesc posturile radio. Totul se petrece în baza mizei pe nevoia de comunicare. Apar brusc persoane interesate să-și consolideze numele sau renumele, dacă-l au. Cam ăsta a devenit specificul pre-electoral, de când cu votul uninomional, pe colegii. Mai puțină propagandă de partid și mai multă promovare de persoane. Față de anii de început ai democrației, ponderea „jucătorilor” s-a schimbat dramatic. Dacă până prin 96 presa scrisă era campioana încasărilor, de atunci înainte televiziunea a făcut pași importanți spre o dominație cvasi-totalitară. Interesul față de ziare a scăzut constant și se poate spune că presa scrisă a ajuns aproape de fundul sacului. Din miile de titluri apărute ca ciupercile după ploaie, astăzi mai rezistă doar câteva. Terenul câștigat spectaculos de tabloide, după 2000, a început să fie pierdut și de către acestea. De la tiraje de peste un milion de exemplare (cât avusese Adevărul prin 90-91) s-a ajuns ca cifra totală a tirajelor publicațiilor cotidiane să bată cu greu spre o jumătate de milion. Ce se întâmplă în anul electoral 2012? Tirajele continuă să scadă. Publicații cu pretenții, altădată, au ajuns să mai conteze pe 10-15.000 de exemplare, din care nu toate se vând, bineînțeles. Situația cea mai delicată pare să o aibă fostul „crucișător” al presei românești: Adevărul. Istoria zbuciumată a acestei publicații a parcurs etapa „colectivistă” a privatizării inițiale, urmată de lovitura financiară a lui Tinu, care a cumpărat acțiunile colegilor cu banii lui Taher; moștenitoarea patronului a licențiat vechea gardă, care a migrat spre un titlu nou, vânzându-l apoi lui Patriciu, aflat în căutare de suport media în disputa cu Băsescu. „Experimentul Patriciu” – care cu banii de la Rompetrol a vrut să facă un supertrust de presă – nu a coincis cu trendul pieței. Amatorismul managerial, combinat cu efectele crizei au pus holdingul pe butuci, datoriile acumulându-se în ritm galopant. Astfel încât ultima mișcare devenise previzibilă: la fel ca și în cazul MicRO, Patriciu a decis să se debaraseze de povară, tranzacționând preluarea întregului pachet de probleme de către un veteran al acestor operațiuni: Cristian Burci. Multă lume încearcă să descifreze semnificațiile ascunse ale acestei operațiuni. Unii o pun pe seama dorinței lui Patriciu de a stinge „contenciosul” său personal cu Băsescu, sau chiar pe intenția mogulului de a părăsi țara pentru a se pune la adăpost de urmările proceselor sale în curs. Alții cred că e vorba de o manevră USL-istă, dirijată de vechiul amic al lui Burci din companiile din 96 și 2000, Viorel Hrebenciuc, în încercarea de a consolida presa favorabilă puterii. Adevărul s-ar putea să fie, ca de obicei, pe undeva pe la mijloc...