Adevărurile Adevărului

Tradiţional, înaintea unei runde de alegeri, au loc mişcări în perimetrul mass media. Apar titluri noi, se deschide canale TV şi se înmulţesc posturile radio. Totul se petrece în baza mizei pe nevoia de comunicare. Apar brusc persoane interesate să-şi consolideze numele sau renumele, dacă-l au. Cam ăsta a devenit specificul pre-electoral, de când cu votul uninomional, pe colegii. Mai puţină propagandă de partid şi mai multă promovare de persoane.
Faţă de anii de început ai democraţiei, ponderea „jucătorilor” s-a schimbat dramatic. Dacă până prin 96 presa scrisă era campioana încasărilor, de atunci înainte televiziunea a făcut paşi importanţi spre o dominaţie cvasi-totalitară. Interesul faţă de ziare a scăzut constant şi se poate spune că presa scrisă a ajuns aproape de fundul sacului. Din miile de titluri apărute ca ciupercile după ploaie, astăzi mai rezistă doar câteva. Terenul câştigat spectaculos de tabloide, după 2000, a început să fie pierdut şi de către acestea. De la tiraje de peste un milion de exemplare (cât avusese Adevărul prin 90-91) s-a ajuns ca cifra totală a tirajelor publicaţiilor cotidiane să bată cu greu spre o jumătate de milion.
Ce se întâmplă în anul electoral 2012? Tirajele continuă să scadă. Publicaţii cu pretenţii, altădată, au ajuns să mai conteze pe 10-15.000 de exemplare, din care nu toate se vând, bineînţeles. Situaţia cea mai delicată pare să o aibă fostul „crucişător” al presei româneşti: Adevărul. Istoria zbuciumată a acestei publicaţii a parcurs etapa „colectivistă” a privatizării iniţiale, urmată de lovitura financiară a lui Tinu, care a cumpărat acţiunile colegilor cu banii lui Taher; moştenitoarea patronului a licenţiat vechea gardă, care a migrat spre un titlu nou, vânzându-l apoi lui Patriciu, aflat în căutare de suport media în disputa cu Băsescu. „Experimentul Patriciu” – care cu banii de la Rompetrol a vrut să facă un supertrust de presă – nu a coincis cu trendul pieţei. Amatorismul managerial, combinat cu efectele crizei au pus holdingul pe butuci, datoriile acumulându-se în ritm galopant. Astfel încât ultima mişcare devenise previzibilă: la fel ca şi în cazul MicRO, Patriciu a decis să se debaraseze de povară, tranzacţionând preluarea întregului pachet de probleme de către un veteran al acestor operaţiuni: Cristian Burci.
Multă lume încearcă să descifreze semnificaţiile ascunse ale acestei operaţiuni. Unii o pun pe seama dorinţei lui Patriciu de a stinge „contenciosul” său personal cu Băsescu, sau chiar pe intenţia mogulului de a părăsi ţara pentru a se pune la adăpost de urmările proceselor sale în curs. Alţii cred că e vorba de o manevră USL-istă, dirijată de vechiul amic al lui Burci din companiile din 96 şi 2000, Viorel Hrebenciuc, în încercarea de a consolida presa favorabilă puterii. Adevărul s-ar putea să fie, ca de obicei, pe undeva pe la mijloc...