Adevărul din `44

Acum 64 de ani, în noaptea dinspre 23 spre 24 august, la Bod se scria o filă din istoria românilor. Cea mai puternică stație de emisie radio pe unde lungi din Estul Europei – singura din România, a fost atacată de germani. Pe acest subiect s-au scris și cărți, a fost făcut chiar și un film („Emisia continuă”, 1985), însă evenimentele prezentate sunt false - susține brașoveanul Eugen Filip, martor la evenimente. „Nicăieri nu se arată că armata română a fost ajutată în această bătălie de prizonierii ruși evadați din lagăr. Se știe că au venit muncitorii de la fabrica din Bod, dar nici pomeneală!”, susține bătrânul de 71 de ani, amintindu-și cum cădeau bombele naziste peste stația radio din Bod pe când el avea doar 7 ani. În mână ține un număr din ’89 al cotidianului „Scânteia”, în care generalul Dumitrache povestește acest „episod” și ridică în slăvi acele gărzi patriotice. Nu-și poate explica de ce istoria a fost „măsluită” și dorește ca toată lumea să afle cum au stat de fapt lucrurile. Cel mai puternic emițător Tatăl lui nea Eugen, Ion Filip, a ajuns în 1938 la Bod, după ce Societatea de Radiodifuziune i-a trimis o ofertă de angajare bine remunerată. Nea Eugen ne arată și oferta de muncă primită de tatăl său – un act gălbui, vechi de peste 60 de ani. După o lună de probă, Ion Filip și-a adus familia în curtea stației de emisie, cea mai modernă din Europa de Est la acea vreme. Fusese construită între anii 1933-1934, sub supravegherea părintelui radioului, Guglielmo Marconi. Angajații aveau aici condiții moderne de locuit, o școală proprie pentru copii, terenuri de sport – ca să nu mai vorbim de electricitate și încălzire. „Acolo eram păziți de o unitate de jandarmi. Copilăria mi-am petrecut-o acolo, până în 1949. În anii 40, postul de radio a fost ocupat de legionari, pentru trei luni de zile, între 39-40. Încă mai țin minte bradul de Crăciun împodobit de legionari, care ne-au chemat de Crăciun să spunem poezii. O altă secvență care mi-a rămas în minte a fost cum unul dintre legionari și-a scos pistolul și a început să tragă după ciori”, își amintește Eugen Filip, ca și cum totul se întâmpla ieri. La datorie, în cămașă și izmene Traiul liniștit a continuat și după începerea războiului, pentru că stația de radio trebuia să funcționeze non-stop. Paza stației a fost întărită și angajații se simțeau în siguranță. Asta până în seara zilei de 23 august 1944. Eugen Filip avea pe atunci 7 ani. „Cu două săptămâni înainte de întoarcerea armelor împotriva Germaniei, postul de radio a fost vizitat de niște ofițeri germani. Nu am înțeles niciodată de ce. La scurt timp după ce a început retragerea Germaniei, o trupă de soldați a atacat stația de emisie în intenția de a o ocupa, pentru că era un punct strategic”. Primul atac a avut loc în noaptea dinspre 23 spre 24 august, la ora 5, când toată lumea dormea. „Santinela de la poartă a fost luată prin surprindere și a căzut prizonieră. Nemții nu știau însă că dacă santinela părăsea postul, se declanșa alarma, datorită unui mecanism ascuns. Zgomotul a alarmat corpul de jandarmi, a cărui unitate se afla în curtea stației radio și care asigura paza. Mi-a rămas în minte cum toți am sărit din pat când sirenele au început să urle. Am sărit la geamuri, să vedem ce se întâmplă. Gornistul unității, în cămașă și izmene, se urcase pe depozitul de carburanți pentru a da alarma cu goarna”, spune, amuzat, nea Filip, sau nea Gelu, după cum îi spun cunoscuții. Căpitanul a fost capturat în pat Comanda unității de jandarmi era asigurată de un căpitan și un sergent. „Pe sergent îl chema Ivan, era de undeva de prin Muntenia. Noi, copiii, eram foarte apropiați de militari, pentru că ne plăcea să ne jucăm cu puștile și să mâncăm fasole la cazan. Nemții au știut precis unde locuia căpitanul. După ce santinela a fost imobilizată, căpitanul a fost luat din pat, ca din oală. Aveau informații foarte exacte. O dată capturat, nemții au cerut predarea de bună voie a stației radio. Puțini sunt cei care știu acest lucru. Ofițerii germani l-au flancat pe căpitan și se îndreptau cu el spre cazarmă, ca să-și determine soldații să se predea”. În acest fel, germanii ar fi reușit să cucerească stația fără să facă distrugeri, pentru a o folosi probabil în folosul propriu. Eroul Ivan „În tot acest timp, alarma fiind dată, sergentul Ivan a intrat pe poziții, după cum învățase la antrenamente. S-a urcat pe lăzile de nisip de lângă luminator, pe clădirea stației, unde se aflau două mitraliere. Nemții au înaintat până la lacul din fața stației, amenajat artificial pentru a asigura circuitul de răcire a lămpilor. Au deschis foc încrucișat și au fost nevoiți să dea înapoi. Căpitanul jandarmilor, flancat de cei doi soldați nemți, a fost adus până aproape de stație ca să predea unitatea. Sergentul Ivan a reușit să coboare pe o scară din spatele clădirii și s-a ascuns în tufișuri. De acolo a observat comanda dată pe ascuns de căpitanul capturat. La un semn, căpitanul s-a aruncat pe burtă la pământ și Ivan a deschis focul. Nemții au fugit și s-au refugiat în pod, de unde au fost luați ulterior prizonieri. Imediat, două tunuri antiaeriene, poziționate de germani lângă garajele de la intrarea în curtea stației de amplificare, au început să ciuruiască clădirile din jur, probabil pentru a intimida soldații. Ferestrele erau zob. Zidurile «mâncate». Scăpat nevătămat din mâinile dușmanului, căpitanul a reușit să se refugieze în unitatea militară și a pornit atacul masiv împotriva trupelor germane. Sergentul Ivan a primit sarcina să se ducă să anihileze cele două tunuri de lângă garaj. Și-a luat grenade asupra lui și, târâș, a încercat să se apropie cât mai mult de liniile nemților. Chiar pe când se afla lângă clădirea unde locuia conducerea stației, un proiectil a lovit zidurile și tencuiala a fost împroșcată direct în față. I-a venit în ochi și l-a orbit. A rămas trântit în niște tufe”. Spionul frizer Dacă respingerea atacului este reușita curajului sergentului Ivan, capturarea soldaților nemți se dato-rează în mare parte rușilor. Acest fapt nu este cunoscut posterității și a fost „mascat” în actele istorice, prizonierii ruși ce i-au înconjurat pe nemți devenind între timp „gărzi patriotice muncitorești” – formațiuni care nici măcar nu fuseseră înființate până la acea vreme. „La fabrica de zahăr din Bod, la vremea aceea, exista un lagăr de prizonieri ruși. Ei erau folosiți la munci, la fabrica de zahăr, și scoteau pământul din gropile cu nămol, pentru construirea de blocuri. Deși erau prizonieri, se bucurau de anumite libertăți. Noi vorbeam cu ei, ei ne mângâiau pe creștet. Între prizonierii ăștia era și un frizer. Nu știu prin ce împrejurări ajunsese să intre și în stația radio, deși noi eram sub pază. Venea și-i tundea pe comandanți, pe muncitori, chiar și pe tata l-a tuns odată. Tot la noi venea și o femeie de serviciu, o basarabeancă. Ea era spioană, dar nimeni nu a știut. Ea era omul de legătură care îi informa pe prizonierii din lagăr despre tot ce se întâmplă aici. Frizerul respectiv nu era altceva decât un maior rus. Femeia de serviciu, Domnica, ne-a intrat pe sub piele și se apropiase de familiile angajaților de la radio. Nimeni nu știa că ea are o misiune aici”, își amintește bătrânul. În timpul atacului, prizonierii ruși au spart lagărul, au dezarmat santinelele, au luat armele și au venit la stația radio. „Știau sigur că suntem atacați”. Ținuți pe loc, din față de jandarmii români și atacați din spate de prizonierii ruși, nemții au cedat. La vreo două ore după încetarea focurilor, au sosit și vânătorii de munte de la Hălchiu. „Nemții erau făcuți grămadă în fața porții. Noi, ca tot copilul, ne jucam cu căștile și cu ranițele lor – pradă de război”, spune nea Gelu. „Comoara” nemților Frizerul rus cu grad de maior – în acel moment nimeni nu știa asta – a confiscat o motoretă de la un sas, casierul fabricii de zahăr și a fugit în Bod-sat. „Nemții care au scăpat au fugit spre Bod-sat și Feldioara. Unii s-au ascuns într-o șură de lângă Gara Bod, de unde deschideau focul asupra postului de jandarmi. Mergând cu motoreta spre Bod, maiorul a fost împușcat în umăr. Așa rănit cum era, el s-a întors înapoi la stația radio și a direcționat tunurile germane asupra șurii. A tras în ea cu proiectile incendiare și au făcut-o scrum”. Liniștea ce a urmat după atac a fost una aparentă. Odată cu capturarea soldaților germani, jandarmii au pus mâna și pe echipamente, iar Eugen Filip spune că printre ele se afla și o mașină de decodat mesajele trimise de nemți. Nici una din cele 40 de bombe nu au atins stația Pe 28 august, câteva zile mai târziu, nemții aveau să se întoarcă la stația radio din Bod - dar pe calea aerului. „Probabil că nu doreau să o lase în mâinile rușilor. Sau poate că au avut intenția clară de distrugere a postului. Dar modul în care au bombardat stația, fără ca echipamentele să fie distruse, lasă loc de întrebări. Au fost 16 avioane Stukas care au aruncat peste 40 de bombe. Mama tocmai scotea ghiveciul din cuptor. Nu am mai reușit decât să ne refugiem în pivniță. O bombă a căzut chiar lângă blocul nostru, umplând apartamentul cu pământ. Nu ne mai vedeam unul cu altul – așa de mult praf se ridicase în aer. Mama și-a înmuiat baticul în zeama de la murături și ni le-a spus la gură ca să respirăm. O femeie a încercat să fugă spre adăpost. O schijă i-a retezat mâna. O altă femeie și-a luat copilul și a fugit cu el. A fost surprinsă de bombe”. Doi soldați - un mitralior și ajutorul său, au murit în acele clipe la datorie. Femeia de serviciu cu epoleți „Maiorul rus și-a fixat apoi comandamentul într-o moară de la intrarea din Bod, unde rechiziționa alimente. După retragerea nemților, în urma lor au venit rușii. Primele unități care au poposit aici au fost pline cu soldați din Uzbekistan. După atacul acela, la câteva zile, femeia de serviciu și-a dat arama pe față. După acel atac am fost luați de la stația radio și duși într-un grajd din Bod. Într-o seară, ne pomenim cu Domnica, femeia de serviciu, împreună cu doi soldați ruși. Aveau ranițele pline cu slănină, pâine, mere, fasole – fel de fel. Ea era îmbrăcată în uniformă și avea grad de căpitan”.