Adevărata condamnare a lui Becali

Insistenţa cu care Gigi Becali refuză să accepte realitatea condiţiei sale actuale începe să capete accente indecente. Văicăreala sa permanentă, acuzarea tuturor suferinţelor – ba chiar şi a torturilor – posibile, trimiterea membrilor de familie cu petiţii la Cotroceni - creionează portretul unui om slab, incapabil să-şi asume responsabilitatea faptelor sale şi a drepturilor societăţii de a-i sancţiona derapajele. Între caricatura de Mighty Mouse omnipotent care, din tronul aurit de la Palat, arunca anatema asupra “hahalerelor” care îndrăznesc să-i pună întrebări incomode şi personajul umil care e în stare să se târască în genunchi până la Cotroceni, doar-doar o scăpa de puşcărie, este distanţa care separă demnitatea de umilinţă.
Marele latifundiar care pocnea din degete ca să i se împlinească directivele, creştinul cucernic care făcea danii de milioane şi binefăcătorul amărâţilor care făceau coadă la poarta ranch-ului din Pipera de ziua lui pentru a fi miluiţi cu 50 de lei se dovedeşte un om slab, neputincios în faţa întorsăturilor adverse ale vieţii. Atitudinea sa contrastează cu relativa demnitate cu care verii săi, bişniţari cu state de serviciu în conflictele cu legea, îşi asumă soarta. Becali crede încă în ideea că viaţa e un joc ale cărui reguli le face el şi că în schimbul promisiunii de a nu se mai atinge de politică poate obţine clemenţa prezidenţială. El nu a înţeles nici măcar faptul că politicianul Becali a fost o făcătură a celor care au avut varii interese de urmărit şi că nu a contat în nici un fel în arena în care a intrat graţie banilor pe care i-a pus la bătaie. Curios mi se pare şi faptul că nici măcar precedenta sa experienţă penitenciară nu i-a creat o brumă de anticorpi, lăsând impresia că a fost un accident ale cărui urmări au putut fi şterse cu buretele ignorării lor.
Recentele evenimente pun în evidenţă şi un alt aspect: cu toate daniile sale, cu toate ajutoarele pe care le-a înşirat în jur, cu toate actele de caritate bine distribuite, situaţia sa nu a trezit o reacţie de genul celei pe care a determinat-o încarcerarea lui Gică Popescu. Nimeni nu i-a sărit în ajutor, nu s-au iniţiat liste cu semnături pentru graţierea sa, nici un om politic care a beneficiat de dărnicia sa nu şi-a declarat solidaritatea cu el. Straniu! Gică Popescu n-a făcut astfel de gesturi, dar a creat o puternică atmosferă de compasiune. De ce? O explicaţie ar putea să o constituie credinţa că banii lui Gică Popescu au fost făcuţi în mod corect, graţie talentului şi aptitudinilor sale, şi nu prin artificii la limita sau peste graniţa legii, şi că fapta pentru care a fost condamnat nu-l caracterizează, mai ales că a fost recunoscută şi s-a încercat corectarea ei înainte ca Justiţia să o ia în vizor. Contrastul dintre cele două personalităţi se amplifică şi prin atitudinea demnă a lui Gică Popescu, care a refuzat susţinerea publică pentru graţiere, considerând că trebuie să plătească pentru faptele sale.
Gigi Becali îngroapă în derizoriu şi chiar în ridicol icoana latifundiarului şi a vrăjitorului care face bani graţie binecuvântării sale de către Cel de Sus, iar la ieşirea din puşcărie va fi doar umbra celui care i s-a părut că este sau că poate fi.
Adevărata condamnare a lui Becali este cea care îi dezvăluie dimensiunea umană reală.