„Acum 35 de ani, în comuna mea, Vulcan, s-a oprit timpul”

Jurnalistul şi antreprenorul în tehnologie de origini braşovene, George Buhnici, a rememorat primii ani ai democraţiei în România, sub conducerea lui Ion Iliescu.
Pentru George Buhnici, anii ’90 nu încep cu tranziţia spre democraţie, ci cu o pauză dureroasă în istoria unei comunităţi. Într-o postare personală şi tăioasă, jurnalistul reaminteşte cum România a pierdut timp, bani şi speranţă în tranziţia postcomunistă. „Acum 35 de ani, în comuna mea, Vulcan, s-a oprit timpul. A venit Ion Iliescu. Şi a ieşit tot satul să-l vadă, ca la urs. A fost ultima dată când am văzut atâta lume adunată la Primărie şi prima dată când am văzut un Opel Vectra. Pentru un puştan, maşina aia era viitorul”, îşi aminteşte Buhnici.
Pentru el, însă, acel viitor a fost amânat cu ani buni. „N-aveam de unde să ştiu că omul de lângă ea ne va fura mai bine de un deceniu din el. Între timp, bătrânii s-au mai dus, iar tinerii, prea mulţi, au plecat în Vest”.
După facultatea făcută la Braşov, a plecat la Bucureşti. A fost aproape să emigreze în Germania, în 2003. „Nu mai ştiu de ce n-am făcut-o. Poate pentru că abia atunci, după 14 ani de la Revoluţie, sistemul începea să iasă din starea de hibernare. La Braşov era trist în anii 2000, dar la Bucureşti, în 2003, făceam foamea cu un soi de speranţă. Era un «dezgheţ» dureros de lent”.
A urmat intrarea în NATO şi în Uniunea Europeană – un moment de cotitură, dar nu datorită clasei politice autohtone.
„Am primit o şansă. Dar să fim clari: şansa n-a venit de la securiştii din PSD reconvertiţi în «democraţi». A venit de la americani şi de la UE, care ne-au aruncat o linie de salvare. Au pompat zeci de miliarde de euro ştiind că vor fi furate de mafia lui Iliescu, dar sperând că nişte firimituri vor ajunge şi la noi, jos, şi vor trezi ceva în societate”.
În opinia lui Buhnici, costul real al acelor ani nu s-a măsurat doar în bani. „Cred că Iliescu şi reţeaua de securişti care ne ţin încă în lesă ne-au furat zeci de miliarde şi, mai grav, timp preţios din viaţă. Au avut grijă să-şi împartă ţara, bucată cu bucată, înainte să ne dea şi nouă voie la un trai decent. O fac şi azi, cu alte metode”.
Rememorând un moment recent, Buhnici povesteşte cum a reacţionat când a aflat că Ion Iliescu este grav bolnav. „Când am aflat recent că a căzut bolnav, eram în maşină. Şi deşi nu o fac niciodată, l-am blestemat. Cred că Cineva, Sus, are un sistem de feedback instant, pentru că m-a luat radarul în următoarele două minute, deşi eram convins că ieşisem din localitate. Karma e un algoritm perfect. Atunci mi-am amintit de ce nu înjur şi nu blestem”.
Astăzi, spune că alege să nu-l mai blesteme. Nu din compasiune, ci dintr-o luciditate amară. „Cred că a trăit destul cât să simtă exact ce simţim şi noi pentru el. Ion Iliescu nu va intra în istorie ca un lider iubit. Istoria corectă va spune că a ales Occidentul doar pentru că la Est nu mai exista un Comitet Central cu care să negocieze, iar oferta de la Vest era de nerefuzat”.
Dar nu toţi şi-au învăţat lecţia. „Pentru mineriade şi pentru milioanele de români plecaţi la muncă de foame, ca nişte refugiaţi economici, nu ştiu cine l-ar putea ierta. Ştiu însă pe cineva care îl idolatrizează şi îl copiază. Iar simplul fapt că ştiţi din prima la cine mă gândesc ar trebui să ne dea fiori”.
Concluzia sa este un apel către memorie şi asumare. „Memoria românilor e scurtă. Amintirea despre epoca Iliescu se va topi şi va fi remodelată de un algoritm în altceva, în ceva convenabil, dacă noi, cei care am trăit acele vremuri, nu spunem adevărul nostru. Brut, direct, personal. Spuneţi-vă povestea! Aşa le arătăm că AJUNGE! celor care cred că ne mai trebuie unul ca el. Adevărul nostru e cel mai bun firewall împotriva minciunii”.