Acum 150 de ani, în Braşov erau cele mai mari salarii, după Bucureşti

Acum 150 de ani, salariul mediu pentru o zi de muncă în agricultură era, în cazul bărbaţilor, între 0,25 şi 0,68 florini plus mâncare, ceea ce adăuga un supliment de 0,20 -0,25 de florini/zi. Femeile erau şi pe atunci mai prost plătite - primeau între 0,19- 0,43 fl./zi şi mâncare. Pentru comparaţie, carnea de porc se vindea cu 0,25 florini, iar cea de vită cu 0,3 florini.
Desigur, diferenţele regionale erau evidente: cele mai bune salarii erau la Braşov, urmate de cele din Cluj. La Târgu Mureş sau Sibiu se plătea mai prost, scrie cercetătorul Iosif Marin Balog, în lucrarea „Preţuri, salarii şi consum în Transilvania între 1850-1914”.

„Soluţia de urgenţă”: slănina şi untura
Slănina şi untura erau în Transilvania, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, alimente de bază, în special în mediul rural, fapt reflectat de statisticile de consum; acelaşi lucru este valabil şi pentru cartofi, consideraţi atunci hrana săracilor, „soluţia de urgenţă” la care recurgeau oamenii în vremuri de penurie de alimente.
Scăderea preţului la slănină şi untură de porc s-a datorat importurilor din America; au ajuns în oraşele transilvănene pe calea ferată, de la Fiume, după ce au fost transportate acolo pe apă.
În 1900, preţul unui kilogram de slănină era dublu faţă de nivelul din 1850. De altfel, în primii ani de după 1900 observăm o creştere destul de spectaculoasă, deşi tarifele vamale au limitat pătrunderea pe piaţă a acestui produs de peste mări.
Creşterea a fost evidentă începând cu 1903, în timp ce în 1910 s-a atins recordul, preţul aproape incredibil de 1,06 fl/kg slănină, adică cu 76% mai mult decât nivelul din 1900 şi cu 353% mai mult decât nivelul din 1850. Tendinţa este similară şi în cazul unturii, care înregistrează în 1903 o creştere spectaculoasă a preţului ce şi-a păstrat tendinţa ascendentă pe tot parcursul deceniului.
În schimb, preţurile la cartofi au crescut fără probleme în comparaţie cu alte produse, chiar şi în deceniul de creşteri record de după 1900. Poate şi datorită specificului acestui produs dat de modul particular de cultivare, diferenţele de preţ între diferite regiuni şi oraşe erau destul de evidente: de exemplu, în 1903, un kilogram de cartofi putea fi achiziţionat în Braşov pentru 0,02 fl./kg, în timp ce la Cluj acelaşi kilogram a fost achiziţionat cu 0,06 fl/kg.

Un porc de un an nu cântărea mai mult de 60-70 kg
În cazul cărnii de vită şi porc, preţurile prezintă aceeaşi tendinţă ascendentă în Transilvania, similar cu cea din Regatul Ungariei. Fără îndoială, carnea de porc era preferată cărnii de vită în Transilvania, atât în mediul rural, cât şi în oraşe, consumul de carne de vită fiind încă limitat la lumea urbană.
Variaţia regională a preţurilor cărnii de vită a fost destul de semnificativă în anii şaptezeci, în primul rând din cauza posibilităţilor limitate de transport şi a sistemului de creştere a porcilor care era în mare parte extins, bazat pe creşterea porcilor la câmp, în pădurile de fag şi stejar, cerealele încă lipsesc de la porci.
În consecinţă, productivitatea a fost scăzută (un porc de un an nu cântărea mai mult de 60-70 kg). De exemplu, în 1873 un kilogram de carne de porc se vinde în Braşov cu 20 de lei, la Aiud cu 16 de lei, la Turda de 15 de lei.
Carnea a fost produsul care s-a scumpit cel mai mult în primul deceniu al secolului XX. Explicaţia acestui fenomen constă, printre altele, în scăderea efectivelor de animale şi în politica protecţionistă a guvernelor care, sub presiunea politicienilor agrari, au închis graniţele estice importurilor de animale vii.
În cazul cărnii de porc, pesta porcină care a avut loc în jurul anului 1910 a avut un efect devastator. O altă explicaţie constă în structura pieţei, în special cea urbană care, fiind într-un proces de creştere, a absorbit sume din ce în ce mai mari în contextul unei oferte în scădere.

Să vină berea....
Răspândirea berii în oraşele transilvănene a fost cu siguranţă opera saşilor transilvăneni a căror cultură practic germană avea ca element principal consumul de bere. Nu vorbim însă despre bere ca un produs artizanal care, bineînţeles, se consuma şi în Transilvania de multă vreme.
Concurenţa cu vinul a fost decisivă din punct de vedere al preţului; mai mult decat atât, şi vinul a fost nevoit, din această perspectivă, să-şi menţină preţurile la un nivel relativ stabil faţă de alte produse. Desigur, trebuie adăugate politicile fiscale ale statului, deoarece trebuia să reducă taxele de consum la bere.
Comparaţiile dintre cele două produse din punct de vedere al consumului arată o situaţie marcată de tradiţie, dar şi de începutul unei schimbări pe care o aduce industrializarea.
Relevant în acest sens pare cazul Clujului, unde la sfârşitul anilor 1890 se consumau în medie 42,21 l vin/per cap de locuitor/an şi 42,81 l bere, deci situaţia era echilibrată. Deşi în Cluj exista deja o fabrică de bere aparţinând fraţilor Sigmund, producţia nu a fost suficientă pentru a satisface nevoile oraşului şi regiunii, prin urmare s-a recurs la fabricile de bere din Budapesta.
Astfel, fabrica de bere din Kıbánya a înfiinţat un depozit şi o instalaţie de îmbuteliere în Cluj.
În Braşov, în aceeaşi perioadă, doar 14,5 l. de vin/per capita/an s-au consumat şi 29,31l de bere; la Sighişoara, raportul a fost de 19,63 l vin: 18,53 l bere/per cap de locuitor/an.
La Sibiu, raportul a fost de 21,02 l de vin la 19,61 l de bere, iar cantităţile de bere care nu puteau fi furnizate de producţia locală au fost aduse de la Budapesta, Plzeň sau chiar de la Viena.

Primele cafenele pe model vienez apar în Braşov
La fel ca berea, cafeaua a fost un produs urban care s-a răspândit odată cu industrializarea. Nu vorbim despre faptul că acest produs putea fi găsit pe mesele nobilimii şi ale înaltei burghezii cu mult timp în urmă, încă din secolul al XVIII-lea. Ne referim la pătrunderea cafelei ca produs consumat în spaţiul public (cafenea), precum şi la un obicei de consum mai mult sau mai puţin regulat.
Primele cafenele pe model vienez apar în Braşov, oraşul care în secolul al XIX-lea s-a chinuit să imite, la scară proprie şi după capacitate, tot ce era nou la Viena. Oraşele mai mici, precum Sighişoara, adoptă în anii 1860 şi 1870 moda cafelei vieneze şi a consumului de cafea. La început, fiind un produs scump, cafeaua s-a răspândit destul de încet la clasele mai puţin înstărite, dar s-a inventat un surogat de cicoare prăjită sau orz şi a avut o primire călduroasă din partea autorităţilor, pentru că nu era o povară pentru balanţa comercială a statului.
În 1900, un kilogram de cafea de calitate medie costa aproximativ 2fl., cu o tendinţă de descreştere a preţului. În jurul anului 1910, an de vârf al creşterii preţurilor, cafeaua a fost vândută cu aproximativ 1,96 fl. Nu numai funcţionarii, ci şi muncitorii au reuşit să înlocuiască măcar masa de dimineaţă cu cafea însoţită de nişte pâine şi poate lapte

Dar salariile, cât erau salariile?
Un prim aspect pe care trebuie să-l remarcăm în ceea ce priveşte salariile din industrie în perioada 1850-1900 este faptul că nu au existat diferenţe mari faţă de salariile din agricultură şi mai ales cu salariile din agricultură primite vara. Acest lucru s-a întâmplat în primul rând pentru că nivelurile şi ritmurile de industrializare au fost destul de lente în această perioadă, în comparaţie cu restul Regatului. Mai mult, numărul persoanelor angajate în activităţi industriale a fost mic în comparaţie cu agricultura.
Pe lângă personalul administrativ şi birocratic, plătit relativ uniform în întreaga Monarhie, alte tipuri de salarii erau extrem de oscilante şi inegale, atât ca nivel regional, cât şi ca domeniu de activitate.
În Transilvania, în perioada 1850-1870, de exemplu, în mineritul cărbunelui, salariul mediu era de 0,80 fl./zi, în minele de fier, în fierărie 0,70 fl./zi, iar în minerit de metale preţioase - aproximativ 0,50 fl./zi.
Diferenţele au fost destul de mari chiar şi la nivelul aceleiaşi ramuri de afaceri: la minele de cărbune din Banat, salariul mediu pe zi era de 1,10- 1,20 fl./zi, în timp ce la o mină deţinută de Societatea Braşoveană, un muncitor nu a primit mai mult de 0,60 fl./zi; în judeţul Alba de Jos, la mina privată de la Verespatak, salariul era tot de 0,60 fl./zi; la Sándor Joszef Bánya din judeţul Cluj, salariul era de 0,80 fl./zi.
Un muncitor necalificat în domeniul construcţiilor de căi ferate a câştigat în medie 0,50- 0,80 fl. ./zi, în timp ce un meşter dulgher angajat pentru construcţia unei case trebuia plătit cu minim 1,25 fl./zi plus mâncare.